BIO-BIBLIOGRAFIE

S-a născut la 19 octombrie 1952, în satul Cârciu, comuna Văgiuleşti, judeţul Gorj.Are un frate şi două surori. Mircea şi Sofia sunt gemeni. A absolvit Liceul teoretic „Traian Doda” din Caransebeş. A debutat cu poezie, în ziarul judeţean „Flamura” din Caraş-Severin. În primii doi ani de liceu a fost coleg – de internat - cu poetul Octavian Doclin. A făcut armata la grăniceri . În l978 a absolvit cursurile ( la zi) ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia Română- Latină. Vreme de doi ani ( 1976-1078) a fost preşedintele Cenaclului literar „Pavel Dan” al Centrului Universitar Timişoara.A fost prieten la cataramă cu poetul Ion Monoran ( cel care a aprins scânteia Revoluţiei, oprind tramvaiele, în Piaţa Maria). Împreună cu Ion Monoran şi Adrian Derlea a întemeiat, în cadrul opzecismului încă incipient pe atunci, o efemeră mişcare literară numită „ Monodersilism”. Deşi a terminat Facultatea cu media 9,30, a fost repartizat ca profesor – dată fiind criza de posturi mediul urban - în localitatea Independenţa, Judeţul Călăraşi. În l982, pe cînd era profesor aici, i-a apărut volumul de debut Obrazul celălalt al Lunii ( în urma câştigării concursului de debut organizat de Editura „Albatros”) În aceeasşi zonă făceau naveta - de la Bucureşti – poeţii Matei Vişniec şi Mariana Marin. Spre a se muta în Argeş ( de unde era soţia sa ) , Mircea Bârsilă a fost nevoit să-şi caute, în 1985, o slujbă care nu avea nici o tangenţă cu învăţământul . Mai exact, cei din conducerea Inspectoratului de Învăţământ Argeş i-au spus că nu-i poate primi în sistemul judeţean al învăţămîntului pe amândoi : şi pe el , şi pe soţia sa. Aşa a ajuns Mircea Bârsilâ în funcţia de Şef al Inspectoratului Piteşti al Uniunii Compozitorilor din Romania, o funcţie bănoasă, dar care implica faptul că în cartea sa de muncă apăreau cuvintele : lucrător gestionar”. Din 1991, a fost , vreme de doi ani, director al Casei de Cultură din Curtea de Argeş. Alte slujbe: redactor la revista „Calende”, secretar literar al Teatrului „Al.Davila”. A obţinut Doctoratul în Literatură, în anul 2000. În prezent este Profesor universitar dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Piteşti , unde a susţinut încă din 1994 cursuri şi seminarii. Are un copil eminent (Claudiu), care este student la Medicină. Mircea Bârsilă nu a fost membru al P.C.R şi nici informator.


Cărţi publicate :

Obrazul celălalt al Lunii, Ed. Albatros, Bucureşti, l982 ;

Argint galben, Ed. Albatros, Bucureşti, l988;

Scutul lui Perseu, Ed. Vlasie, Piteşti, 1993;

Fecioara divină şi cerbul, Ed. Calende, Piteşti, l994;

O linie aproape neagră, Ed AMB, Bucureşti,2000;

Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2001,

Lecturi, Ed. Calende, Piteşti,3001;

Acordeonul soarelui, Ed. Paralela 45, Piteşti,2001;

Anotimpurile unui cătun, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003;

Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006;

Poeţi contemporani. Generaţia 80 (I), Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006;

Vârsta de fier „ în viziunea lirică a lui Al. Philippide, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007.


Premii .

2004 : Premiul Flialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din Romania, pentru e Anotimpurilunui cătun ; carte nominalizată la Premiile ASPRO şi ale Uniunii Scriitorilor.

2001:

Premiul Asociaţiei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România, pentru O linie aproape neagră. Premiul „Cea mai bună carte de poezia a anului „ pentru aceeaşi carte, la Festivalul Naţional de Literatură „Poesis” , Satu Mare . Respectiva carte a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor.

2002 :„Premiul pentru eseu ” ( Fecioara divină şi cerbul) la Festivalul „Al. Odobescu”, Călăraşi.

Marele Premiu la „Atelierul Naţional de Poezie”, Târgu Jiu, ediţia a VI-a.

1989 : Premiul revistei „Argeş” pentru Argint galben

1980 : Premiul I la Festivalul Naţional al Cenaclurilor Lirerare organizat de Uniunea Scriitorilor, Focşani;

1078 : Premiul I , la secţia Poezie, Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti, Craiova.

 

Antologii : Este prezent în antologia poeziei româneşti postbelice apărută, în limba germană, la Berlin, în 1999, cu titlul Serpentine periculoase şi în antologia de poezie română contemporană Grădina, apărută în limba sârbă, la Belgrad, în 2006, Antologia poeţilor tinerii, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2005, realizată de Laurenţiu Ulici Zone. Prozatori şi poeţi timişoreni din anii ’80 – ’90, Ed. Marineasa, 1997 , Fluturi, păsări, cai, antologie realizată de Petre Stoica , Bucureşti 1983, Zoocalomnii, de Aristide N. Popescu, Ed. Albatros, 1985, Cântecul patriei, Ed. Albatros, 1986.

 

Traduceri:

Poeme traduse în limbile germană, sârbă, franceză, engleză şi italiană


Referinţe critice în volume ( eseuri, dicţionare, istorii literare ) :

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii Române 1941- 2000 Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2005; Gheorghe Grigurcu, Poezie româneasă contemporană, vol I , Ed revistei „Convorbiri literare”, Iaşi,2000; Radu G. Ţeposu, Istoria întunecatului şi grotescului deceniu literar nouă, Ed. Eminescu, Laurenţiu Ulici, Prima verba, IV, Ed. Muzeului Literaturii Române 2004 Bucureşti, 1993: Dicţionarul General al Literaturii române editat de Academia Română, vol .I, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004; Aurtel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, voil I. Ed. Paealela 45, Piteşti, 2006; Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii 80 – 90, vol .I, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2000: Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Ed Dacia, Cluj-Napoca,2002: Gheorghe Mocuţa, Sistemul modei optzeciste, Ed, Cartea Românească, Bucureşti, 2005:. Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă, Ed. Cartea Românească, 2005, LaurenţIU Ulici, Prima verba (IV). Ed. MuzeUului Literaturii române, Bucureşti,2004 ; Geo Vasile, Poezia română între milenii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Constantin Stan, Viaţa ca literatură, Ed. Pro, Bucureşti, 2001; Paul Aretzu, Viziuni critice, Ed. Ramuri, Craiova, 2005; Radu Voinescu, Printre primejdiile criticii, Ed. Pontica, Constanţa, 2004;, Nicolae Diaconu, În voia literaturii, Ed. Fundaţiei „ Constantin Brâncuşţi”, Tg. Jiu, 2000,George Vulturescu, Cronicar pe frontiera Poesis, Princeps Edit, Iaşi, 2006 Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, Ed. Scrisul românesc, Craiova 2003.

 

Au scris favorabil despre cărţile sale : Alex Ştefănescu, Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, Dan Cristea, Laurenţiu Ulici, Cornel Ungureanu, Constatin Hârlav, Valentin F. Mihăescu, Constanţa Buzea, George Alboiu, Adrian Păunescu, Al. Piru, Al. Cistelecan, Mircea Mihăieş, Nicolae Oprea, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Gheorghe Mocuţa, Nicolae Coande, Alexandru Condeescu, Marian Drăghici, Niculina Oprea, Nicolae Diaconu, Radu Voinescu, Geo Vasile, Lazăr Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Tudor Creţu, Bucur Demetrian, G. Vancu, Lucian Scurtu, Octavian Soviany, Daniel Vighi, Marin Ioniţă, Ion Popescu- Brădiceni şi alţii .


Au scris nefavorabil ( tendenţios, urât): Adina Diniţoiu şi Ştefania Ciurea.

 

Privirea criticii literare

Fragmente

„ Poetul şi-a găsit identitatea lirică încă de la prima lui carte şi a rămas în continuare el însuşi, cu o consecvenţă numai aparent contrazisă de mişcarea de flux şi reflux a inspiraţiei. Volumele sale au o impresionantă unitate stilistică şi formează un tot, fără să sufere de manierism. Cele mai multe dintre poeme sunt descrieri ale unor peisaje rustice şi aduc aminte prin concreteţe, prin crearea unei admosfere lirice încă de la primele versuri de priveliştile lui Fundoianu. Aceleaşi poeme însă îi pot evoca unui critic literar jocul de limpezimi din poezia lui Blaga, întrucât peisajele descrise lasă să se vadă prin ele, ca şi cum ar fi radiografiate de sensibilitatea mistică a poetului. Combinaţia de realism şi spirit vizionar, de pictură (terestră) şi muzică (celestă) conferă o ireductibilă originaliltate poeziei lui Mircea Bârsilă”.

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941- 2000, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2005

 

„ Cu o intuiţie sigură a echilibrului dintre monoptonie şi tensiune, cu o ştiinţă naturală ( dar, în realitate, de mare rafinament ) a proiectării misterului,niciodată devenit straniu, în orizontul rustic, poetul acvesta întrevede printre detaliile concrete ale vieţii şi identitatzea mistică a lumii, şi perspectiva trecerii.Neclare, imprecise, echivoce, semnele pe care le citeşte poetul în lume transfigurează, în reaitate, propriul declin, o existenţă devenită ,,ostilă”, ,,ştearsă”,nu altceva decât ,, o linie aproape neagră”. O candoare mitică face ca poemele să fie în cele din jurmă nişte imnuri agonice închinate mamei, iubitei, nopţii, toate aceste ipostaze ale mamei universale, moartea. Aligiozitatea instinctivă şi subconştientă a poetului percepe ritualic semnele care relevă comunicarea tainică dintre faptele lumii şi tocmai de aceea, dintr-o perspectivă aproape panteistă, tonul vag ironic,de rugăciune ori de caldă interogaţie sceptică, ascunde o tristeţe metafizică.

Există în această poezie care mizează din plin pe sugestia generată de numirea lucrurilor mărunte, un întreg imaginar al trecerii, care nu se asociază nici vreunei solemnităţi recio,protocolare sau colocviale, nici angoasei teribile, ori sfăşierii damnate. Tnul fastuos, de care a vorbit critica literară, nu se asociază nicicând vreunei unde de idilism ori de teatralitate şi nu înseamnă solemnitate rece, ci un mod de situare în lume. Tensiunea acestei poezii se instituie tocmai din suprapunerea dintre ,,un imaginar protector „ şi o nelinişte a tenebrelor pe care o emană lucrurile înseşi. Trandafirul, noroaiele, hăţişurile, luminile slabe ale felinarelor,,umbrele,tufiţurile,sălbăticiunile, sau tufişurile, toate acestea fac parte dintr-o complecxă ţsătură rural-evocatoare, care funcţionează ca un ,, cal al aheilor” pentru ,,tristele iluminări” ( ....). De fapt citeeşti poezia aceasta cu sentimentul pătrunderii într-un tărâm care nu poate fi perceput decît dintr-o persopectivă mitică şi aurorală „

Mircea A. Diaconu, ,,Convorbiri literare „ nr 7, 2001

Ceea ce se remarcă imediat în versurile lui Mircea Bârsilă este capacitatea de a înregistra materialitatea lumii, în diversitatea ei inepuizabilă, dar nu oricum, nu printr-o simplă enumerare frenetică, cum procedează de obicei poeţii în tinereţe, ci printr-o intelectualizare a observaţiei. Sub raza privirii poetului peisajul devine străveziu sau luminiscent, ca un corp în timpul radiografierii. Rareori frenezia simţurilor s-a mai asociat cu o asemenea putere de spiritualizare. Argint galben va fi o carte de referinţă în poezia noastră de astăzi.

 

Alex. Ştefănescu,

SLAST, 1985 şi coperta a parta a volumlui Argint galben.

„Din lectura cărţii Argint galben este evident un lucru esenţial: Bârsilă continuă experienţa poetică a anilor 1960- 1970 şi-i demonstrează, de la o înăţime maximă, vitalitatea. Poezia lui ne aminteşte de un fenomen pe care, din zece în zece ani, ne facem că-l uităm: apariţia unui poet de excepţie are darul să modifice un peisaj literar constituit.”

George Alboiu, Luceafărul, 1989

„Între cele câteva cărţi de poezie tânără cu totul remarcabile şi impunându-se, în ultimii ani, cu o irepresibilă vigoare, într-un peisaj din păcate deconcertant, suprasaturat de mediocritate, iată una despre care aş dori să se scrie cu toată atenţia pe care o merită. (...). Toate poemele cărţii fac dovada unui admirabil har comunicativ, al unei puteri aparte de a transfigura, de a conduce insuportabilul către ultima sa consecinţă. Toate poemele poartă în ele splendoarea tristeţii asumate, înţelese, mărturisite. Ele rabdă să spună totul, cu o cutremurătoare simplitate, eficienţă, nobleţe, despre fiinţa noastră fără sfârşit. Argint galben este cartea unei singure întâmplări, a celei mai vaste întâmplări, care este viaţa” (...).

Constanţa Buzea, Amfiteatru, 1989

„Dincolo de un sarcasm şi de un cinism mai degrabă al retoricii decât al existenţei se întrevede o sensibilitate ultragiată. Tentativa de a suprima rigoarea scenariului anamnetic conduce la crearea unui plan paralel, în care proiecţiile lumii arhaice au pătruns în vidul amintirii, devenind, aşadar, imagini şi cuvinte. Familiaritatea cu practicile magice şi ritualuri arhaice formează un cerc hermeneutic care transformă poemul într-o interpretare şi ilustrare a unei mitologii a senzualităţii dezlănţuite”.

Mircea Mihăieş, Orizont, 1989

„Jumătate din viaţa tăinuită a poemelor lui Mircea Bârsilă se desfăşoară sublunar sau subteran, clocotind de energii ascunse sau ajunse pe punctul de a face implozie din cauza presiunii exercitate de memoria afectivă.

Acesta este obrazul celălalt al poeziei care intră în rezonanţă cu acel paysage d’ame pe al cărui efect mizează de obicei poetul; este în acelaşi timp simbolul central al germinaţii oarbe, al senzualităţii nereţinute, al bărăganului selenar, al tablourilor austere, al duhului şerpesc din primul volum (Obrazul celălalt al lunii, Albatros, 1982), al zestrei materne sau al cântăririi seminţelor din Argint galben ( Albatros, 1988), dar şi al unduirilor tot mai elegiace ce susţin mitografia structurilor antropologice din universul poetic al recentului volum. E de mirare cât de puţin circulă numele lui Mircea Bârsilă în gura colegilor de generaţie chiar dacă până acum criticii i-au consemnat corect căutările”.

Gheorghe Mocuţa, Sistemul poziei optezeciste, Ed C.R. 2005

„De la expresioniştii rurali importanţi ai generaţiei *60 (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe Pituţ) n-am mai întâlnit, în poezia românească, versuri mai substanţiale, ţâşnite direct din izvorul tainei poporane, decât cele semnate de Mircea Bârsilă.”

Gheorghe Grigurcu, Poezia română contemporană, Vol. I, Ed. Revistei Convorbiri literare 2000 , 1995

 „Avem impresia că pentru Mircea Bârsilă relaţia cu universul este una predominant erotică, precum o proiecţie a unui impuls germinativ fundamental, precum o înaintare a unui flux simpatetic ale cărui unde, izbindu-se de peisajul fastuos al materiileor, se reîntorc, reverberând asupra subiectului emitent. Femeia e resimţită ca o plăsmuire telurică după cum pământul roditor însuşi nu e decât o femeie famuloasă, Geia (...).

Din suprapunerea peisajelor cu simţământul erotic – raporul nupţial dintre cer şi pământ este mult grăitor- ţâşneşte un asemenea entuziasm auroral”.

Gheorghe Grigurcu, România literară, 2001.

„Poezia, în viziunea lui Mircea Bârsilă, este un tainic amestec de durere şi exaltare care are misiunea de a înnobila realitatea cu imagini sacre, oculte, cereşti (p. 61). Ceea ce rezultă este o poezie care mitologizează elementele, lumea fenomenală sau secvenţele temporale şi deopotrivă supradimensionează, în înţelesul de suprarealitate, înfăţişările cotidianului.(...) Zeităţi şi făpturi mitologice se amestecă în realitate şi o transfigurează, viaţa secretă a lucrurilor, pe de altă parte, se înalţă spre cerul zeilor sau spre bolta lui Dumnezeu. (...). Aceste poeme, cu versuri lungi, fastuoase, în care metafora dă naştere la lanţuri metaforice, şi care amintesc pe alocuri de istoriile lui Gellu Naum, îmbină fericit arhaicul rural cu sacrul creştin, mitologia clasică, greco-romană, cu superstiţia şi alchimia, exprimarea ironic-duioasă cu imaginarul solitudinar suprarealist, totul într-o textură densă şi sugestivă ce cântă, în fond, lumea ca univers real şi nu mai puţin misterios. Această lume este una de concentrări şi depuneri, de încrengături şi refracţii.”

Dan Cristea, Luceafărul, 1995

„ Mircea Bârsilă desacralizează doar până la un punct lumea satului. Mai bine zis, desacralizează imaginea consacrată de o tradiţie poetică, ale cărei ecouri au răzbătut până mai încoace, până la Ioan Alexandru sau Ion Gheorghe. Viziunea domoală, sămănătoristă, sau cea aspră până la atrocitate, expresionistă, sunt pulverizate, mitul rămânând însă, spuneam, intact”.

Daniel Dimitriu, Convorbiri literare, 1989.

„ Mircea Bârsilă face parte din familia ,, sentimentalilor rafinaţi ” , cum îl clasifică – parţial adecvat – Radu G. Ţeposu în istoria literară a generaţiei (...). El adoptă, în fond, linia clasicizantă a lirismului abstract, redescoperind în mitologia antică şi în mithosul auitohton resorturile intime ale creaţiei. In sensul acesta, l-aş considera ca un neo-parnasian obseda de ideea pwerfecţiunii, dar fără a respecta normele clasice ale artei pure. Întrucât se vădeşte un constructor exersat de universuri, un explorator asiduu al fondului arhaic, în ipostaza mitografului şi liricului expresionist.Nostalgia spaţiului originar se traduce printr-o serie de imagini bucolic pastelate, îngemănate cu viziuni hipnografice uşor tenebroase. Percepţia alienării prin ruperea de matcă creează în lirica lui Mircea Bârsilă o mare tensiune poetică pe tema eşecului, derivând în negaţie şi disperare lucid controlate

Nicolae Oprea, Timpul lecturii. Selecţie de cronicar,,2002

„Mircea Bârsilă scrie o poezie ca un curs de apa adâncă, de amplă respiraţie şi temerară imagistică: ţipetele de sabine în clipa răpirii/ ale întâielor raze de soare, vitală: „Primăvara cu toate robinetele deschise/ de parcă nu ar mai fi fost/ de o mie de ani primăvară”, şi în acelaşi timp reflexivă, meditativă, uneori profund melancolică, melancolia trecerii, a extincţiei inevitabile: „îmi miroase viaţa / la fel ca lutul sub roata olarului/ când vasul este spre terminare”, grea de materialitate ca „ pietroiul cât căpăţâna de vacă” legat de un capăt al cumpenei şi totodată subtil intelectualizată prin simboluri: oul, oglinda, corabia, şarpele, vulturul...”

Valeriu Cristea, România literară, 1989

„Deşi discursivă şi cultivând, în spiritul primului val optzecist, notaţia prozaică şi descripţia acumulativă, poezia aceasta tinde să impună o mitologie a câmpiei prin heraldica ei, funcţia simbolică a însemnelor proprii, vegetale sau animale, obiecte sau fenomene (dropia, porumbul, vitele, miriştea, seceta etc.), relevându-se, de regulă, în viziuni grele, apăsătoare, neguroasă sau în confesiuni ce urmăresc reconstituirea unei identităţi pierdute în orizontul unei vârste pe care doar memoria o mai păstrează”.

Laurenţiu Ulici, Contemporanul, 1989

„Materialitatea versurilor, remarcată în primul rând de Alex Ştefănescu, are fluiditate şi transparenţă şi e acţionată într-o manieră electrică, poemele fiind adesea antrenate într-un vertij imaginar pe care retorica îl însoţeşte nu numai fără poticneli, ci şi cu vădită voluptate. Tăietura lor nu e atât de vehementă, Mircea Bârsilă etalând un simţ aparte al apocalipticului şi promovând imaginarul la modul catastrofic. Subtilităţile şi nuanţele îşi pierd delicateţea în limbajul său frust şi imperativ, explodând ca nişte evenimente şi ţinând nervul poetic într-o continuă flamă.”

Al. Cistelecan, Vatra, 1989.

„Mircea Bârsilă este un remarcabil poet al începuturilor, al vieţii care palpită în strălucirea soarelui şi plânsul prigoriilor, în zborul păsărilor sau în mişcarea tandră a şopârlei. Lumea reclădită prin cuvânt comunică stări afective într-un limbaj al invocaţiei imnice, al odei anotimpului solar. În lumea în care poetul descifrează limba păsărilor, zeii şi-au întors faţa către oameni, iar inocenţa mitului poate să vestească un nou început”.

Bucur Demetrian, Ramuri, 2001

„ O linie aproape neagră este o carte remarcabilă, una din cele mai semnificative apariţii din ultimul deceniu, senină, disperată, maiestuaoasă, atât de departe de violenţa tinichelelor ce se agită azi în câmpul poeziei: „Trist, foarte tris, t mai vechi decât mine tristeţile mele/ şi decât punctul în care memoria noastră – a celor vii- / se uneşte cu memoria îngreunată de ploaie a lemnelor./ Nu mai lipsesc decât vânătorii: nişte vânători/ în haine cernite- în robe – veniţi, călare, de departe/ printre liliecii din peşteri. Halucinaţii. Exagerări/ ”.

Constantin Stan, Viaţa ca literatură, 2001

Uniunea Scriitorilor Pitesti © 2015 Toate drepturile rezervate

We use cookies to improve our website. Cookies used for the essential operation of this site have already been set. For more information visit our Cookie policy. I accept cookies from this site. Agree