BIO-BIBLIOGRAFIE

1. DIACONU VIRGIL s-a născut la 28.XI.1948 în Râmnicu Sărat, judeţul Buzău.

2. Este fiul lui Gheorghe Diaconu şi al Elisabetei.

3. În anul 1952 întreaga familie se stabileşte în oraşul Piteşti.

4. A lucrat ca proiectant principal la Arpechim Piteşti (1972-1989). În perioada 1990-1998 este şomer. Din 1999 lucrează, ca redactor presă, la Centrul Cultural Piteşti.

5. Între anii 1965-1985 a participat, sporadic, la şedinţele Cenaclului literar „Liviu Rebreanu” al Casei de Cultură Piteşti, iar în perioada 1965-1972 la şedinţele Cenaclului literar „Albaştri” al Casei de Cultură a Studenţilor din Piteşti. În anul 2005 a citit la Cenaclul „Euridice” din Bucureşti, condus de Marin Mincu, iar din 2003 conduce Clubul Cafeneaua literară”, pe care l-a înfiinţat în cadrul Centrului Cultural Piteşti, unde lucrează.

6. Debut absolut în poezie: revista Argeş nr. 10/1968.

7. A colaborat la aproape toate revistele literare importante: Vatra, Familia, Convorbiri literare, Poezia, Hyperion, Poesis, Contemporanul, Arca, Dacia literară, Luceafărul, Calende, Echinox, Tribuna, Argeş, Litere, Reflex, Bucovina literară, Revista nouă, Banat, Ardealul literar şi artistic, Provincia Corvina, Axioma, Spiritul critic, Pro saeculum, Antares, Porto Franco, Suplimentul literar al Scânteii tineretului, Universitas, Săgetătorul, Societatea literară, Criterii literare etc.

În antologia de eseuri dedicate operei lui Mihai Eminescu, Chipurile poetului, Editura Carminis, Piteşti, 2001, coordonator M.M. Bădescu, a publicat eseul „Receptarea actuală şi destinul poeziei lui Mihai Eminescu. Celălalt Eminescu” (pp. 42-49), unde semnează şi cuvântul înainte al volumului. A mai publicat poezie în antologia Ultima generaţie, primul val, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, în Pagini literare.ro, Editura Forumului European al Revistelor Literare, 2007, Bucureşti.

 

OPERA

8. A debutat în volum cu placheta de poezie Departele Epimenides, Ed. Litera, Bucureşti, 1976.

9. În afara volumului de debut, a editat următoarele nouă cărţi:

Depărtarea lăuntrică (poeme), Editura Litera, Bucureşti, 1980, cu o notă critică pe coperta a patra semnată de Gh. Tomozei;

Călătorie spre sine (poeme), Editura Albatros, Bucureşti, 1984, cu o notă critică pe coperta a patra semnată de Mircea Ciobanu;

Discurs despre linişte (poeme), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, cu o notă critică pe coperta a patra semnată de Al. Protopopescu;

Deasupra tenebrelor (poeme), Editura Paralela 45, Piteşti, 2001;

Opium (poeme), Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, cu o serie de referinţe critice la finele volumului semnate de Alex Ştefănescu, Laurenţiu Ulici, Gh. Tomozei, Mircea Ciobanu, Mircea Bârsilă, Nicolae Oprea, Al. Protopopescu, Marian Barbu ş. a.

Dimineţile Domnului” (poeme), Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, cu mai multe referinţe critice în finalul volumului;

Libertate şi destin, eseuri filozofice, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2005, cu o referinţă critică pe coperta a IV-a semnată de Constantin Noica;

Jurnal erotic (poeme), Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2006, cu prefaţa „Eros şi polemică” semnată de Gheorghe Grigurcu şi 34 de referinţe critice în finalul volumului.

Lepre şi sfinţi (poeme), Editura Revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2007, care se „închide” cu eseul Poezia modernă şi destinul ei.

 

10. REFERINŢE CRITICE ÎN VOLUME ŞI REVISTE LITERARE

Referinţe critice în volume: Laurenţiu ULICI, Virgil Diaconu:

Departele Epimenides, în „Prima verba”, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

Referinţe critice în revistele literare (selectiv):

Nicolae OPREA, Şapte cărţi de poezie, cotidianul „Argeşul“ din 6.02.2001; Mircea BÂRSILĂ, Sub semnul virtuozităţii, cotidianul Argeşul“ din 12.06.2001; Gheorghe MOCUŢA, Virgil Diaconu, „Deasupra tene­brelor“, „Arca“, nr. 7-8-9/2001; Nicolae OPREA, „Tratatul despre întunerical poetului, „Calende“, nr. 3-4-5/2002; Ioan MOLDOVAN, Opium-ul poemelor, „Familia“, nr. 6/iunie 2002; Nicolae PRELIPCEANU, Retorică şi mister, „România liberă“ din 25.07.2002; Tudor CRISTEA, Virgil Diaconu – Opium, „Litere“, nr. 8-9/2002; Lucian VASILIU, „Virgil Diaconu, Opium”, „Convorbiri literare“, nr. 6/iunie 2003; Gheorghe GRIGURCU, Înger şi Demon, „România literară“ nr. 17/5-11 mai 2004. Cronică la volumul Opium; Mircea BÂRSILĂ, Poezia lui Virgil Diaconu, „Cafeneaua literară“, nr. 8/2004; Ioan ŢEPELEA, Zilele melecrescătoare de vrăbii”, revista „Unu”, nr. 4/2004; Marian BARBU, O poezie de excepţie, „Cafeneaua literară”, nr. 2/2005; Ionel BOTA, Acoladă a imaginarului, poezie…, „Reflex”, nr. 1-2-3/2005; Horia DULVAC, Pădurea, cuvânt cu cuvânt, „Mozaicul”, nr. 5-6/2005; Radu CANGE, Carte pentru parlamentari, „Poesis”, nr. 6-7/2005; Florin DOCHIA, Dimineţile Domnului, „Revista nouă” nr. 7/2005; Mihai BORŞOŞ, Aderenţa la firesc, „Semne” nr. 2-3/2005; Rodica MARIN, Opium – riposta lirismului, „Cafeneaua literară” nr. 8/2005; Paul ARETZU, Grădina şi oraşul, „Luceafărul” nr. 34/2005; Rodica MARIN, Dimineţile domnului Virgil Diaconu, „Amfitrion” nr. 4/2005; Niculina OPREA, Nopţile poetului, „Viaţa Românească” nr. 1-2/2006; Dumitru Augustin DOMAN, Un virtuoz al stilului pamfletar, „Argeş” nr. 6/2006; Graţiela BENGA, Poemul, la răspântia dintre zi şi noapte, „Banat” nr. 4-5/2006; Gheorghe Grigurcu, Eros şi polemică, prefaţa la volumul Jurnal erotic, Ed. M.L.R., Bucureşti, 2006, Adrian Alui GHEORGHE, Virgil Diaconu&Lolita, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2006, „Convorbiri literare” nr. 5/2007; Adrian Dinu RACHIERU, Despre „poezia carnivoră”, „Convorbiri literare” nr. 6/2007; Horia DULVAC, Ostentaţia eroticului şi onestitate plastică, „Bucovina literară” nr. 5-6/2007; Florin DOCHIA, Virgil Diaconu şi un „Jurnal erotic”, „Axioma” nr. 7/2007; Ion BELDEANU, Virgil Diaconu Jurnal erotic, „Bucovina literară” nr. 7/2007.

 

11. PREMII LITERARE

- Premiul I la „Concursul naţional de poezie“ organizat de Consiliul Local Târgovişte, 1982.

- Premiul I la Concursul de creaţie literară «Tinereţea patriei noastre», Bucureşti, 1985.

- Premiat în cadrul Concursului naţional de eseu «Mihai Eminescu», ediţia a III-a, Cluj, 2003.

- Premiul pentru eseu acordat de revista „Familia”, în cadrul Festivalului internaţional «Lucian Blaga», ediţia a XXIII-a, 2003, Sebeş.

- „Diploma de excelenţă”, acordată în februarie 2004 din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Argeş, pentru activitatea publicistică în domeniul poeziei în anul 2003.

- „Premiul pentru poezie pe anul 2002, pentru volumul Opium, acordat de Filiala Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România, mai 2005.

- „Premiul pentru Eseu”, acordat volumului „Libertate şi destin” în cadrul „Festivalului Internaţional de Poezie Emia”, ediţia a VI-a, Deva, 16-18 decembrie 2005.

- „Premiul pentru volumul Libertate şi destin”, acordat în cadrul „Festivalului naţional de literatură Sensul iubirii”, ediţia a XI-a, Drobeta-Turnu Severin, 7-9 iulie 2006.

- „Premiu pentru cartea de poezie a anului 2006, pentru volumul Jurnal erotic”, acordat de Filiala Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România, octombrie 2007.

 

12. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1990.

13. PREZENT ÎN DICŢIONARE LITERARE

Virgil Diaconu este cuprins în „Dicţionarul general al literaturii române” editat de Academia Română, Bucureşti, 2004, şi în „Dicţionarul biografic al literaturii române” întocmit de Aurel Sasu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.

 

14. ACTIVITATE ÎN SUPLIMENTE ŞI REVISTE LITERARE

În ianuarie 1990 editează la Piteşti, împreună cu poeţii Mircea Bârsilă şi Aurel Sibiceanu, revista de cultură „Solstiţiu” (24 p.), din care a apărut un singur număr.

Ianuarie 1997: fondează la Piteşti „Săgetătorul” (8 p.), suplimentul literar-artistic al cotidianului „Argeşul”, cu apariţie săptămânală, la care este redactor responsabil, director Mihai Golescu, la care lucrează până în aprilie 2002. Redacţia: V. D., Toma Biolan şi Marian Barbu.

În ianuarie 2003 fondează la Piteşti revista „Cafeneaua literară” (32 p.), unde deţine funcţia de redactor-şef adjunct, iar din februarie 2004 devine directorul ei. Revista (cu apariţie lunară) este editată de Centrul Cultural Piteşti cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului local Piteşti. Din redacţie au făcut parte la început Magda Grigore, V. Diaconu, Mariana Şenilă Vasiliu, Marian Barbu, Simona Fusaru. Din iunie 2007 redacţia este constituită din V. Diaconu, Marian Barbu, Florian Stanciu, Simona Fusaru.

1 Decembrie 2004-februarie 2006: directorul „Societăţii literare”, suplimentul săptămânal (4 pagini, format A2) al cotidianului piteştean „Societatea argeşeană” condus de Gheorghe Smeoreanu.

 

15. REFERINŢE CRICICE. SELECTIV

Poemele exprimă, aproape în totalitate, setea de aventură într-un univers recunoscut pentru calitatea de a fi mereu unic şi mereu divers, al cuvintelor din care se face poezia. (…). Poeziile sale sunt un fel de iniţiere în dor, de unde şi tonalitatea nostalgică, pe un fond, totuşi, orgolios până la narcisism: «Şi nici o lume trofeu nu mă are,/ci eu port lumea în cântec, cum pe umeri blana de tigru».“

Laurenţiu ULICI, Virgil Diaconu: Departele Epimenides,

în „Prima verba”, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1978

 

Deşi ar avea toate mijloacele s-o facă, Virgil Diaconu (aflat acum la a doua apariţie editorială) nu vrea să-şi «captiveze» cititorii practicând o poezie convenient metaforică, lesne de descifrat «prin părţile esenţiale», ci nutreşte ambiţia de a oferi despre sine şi solitara sa trudă o imagine dramatică, abruptă. Cu derogări (căutate) de la tehnica versului «alb-libero-modern», cu încifrări (adesea necăutate), poetul rosteşte un discurs monoton (dar ţinând de monotonia supe­ri­oară a ploii) despre lume, aşa cum ea i se înfăţişează doar lui. Gânditor mai degrabă sceptic, despodobit de atributele tinereţii osten­tative, Diaconu ni se impune ca o prezenţă lirică originală, profund autentică, onorându-se pe sine, dar şi editura ce-l promovează. Virgil Diaconu este numele unui poet.“

Gheorghe TOMOZEI, prezentare pe coperta a IV-a,
Depărtarea lăuntrică, Editura Litera, 1980

 

Lirismul (uneori prea) expert al lui Virgil Diaconu cucereşte începând prin a-şi pune la punct cititorul, asemenea Piramidei care se face populară cu faptul ştiut că nu are decât muchii. Trei volume pu­bli­cate până acum stau mărturie unui îndrăzneţ proces de radicalizare a discursului poetic, nu străin de o anumită superbie oraculară, mereu în căutare de itinerare arhetipale, înclinat spre simbol şi primor­dia­litate. Urmare a «inospitalităţii» provocate de elevaţie, această poezie (inclusiv remarcabilul Călătorie spre sine, 1984) e sortită să suporte ceva din anonimatul locului păstrător de comoară. Lipsa podoabei gratuite (poate chiar a capacităţii plastice) răspunde unei stări generale de criză pe care versul său o acuză, refugiindu-se în combinaţii paradoxale, speculative, apodictice. Criză de vizualitate, proprie acelor organisme care, trăind la mare adâncime, nu au nevoie de ochi. E un fel de idilă cu Esenţa sau un mod de a convinge că H2O e formula prin care apa informează că ea susură. Este, oricum, programul unui Poet care demonstrează că singura senzualitate este cea a Ideii.“

Al. PROTOPOPESCU, prezentare pe coperta a IV-a,
Discurs despre linişte
, Cartea Românească, 1989

 

Poezia lui Virgil Diaconu este substanţială şi novatoare, în sensul evoluţiei poetice. El este adeptul unui lirism sentenţios şi lapidar până la esenţializare. O esenţializare care porneşte, de fapt, de la obsesia tematică şi stilistică a desăvârşirii. În partea a doua a cărţii Deasupra tenebrelor, Virgil Diaconu încearcă şi reuşeşte nişte eseuri lirice, un fel de meditaţii tematice, care sunt expresive din punct de vedere poetic. Poetul ştie să se ferească de ariditatea limbajului atunci când trece către această formulă hibridă de meditaţie poetică. Eseul liric numit Eminescu este, de fapt, un poem cu totul definitoriu pentru ceea ce înseamnă relaţia noastră cu Eminescu, aşa încât, chiar dacă la origine pare un poem encomiastic, Virgil Diaconu ştie să prindă în acest poem tot ceea ce ţine de esenţa eminesciană.“

Nicolae OPREA, Şapte cărţi de poezie,

cotidianul „Argeşul“ din 6.02.2001

 

Virgil Diaconu este poetul care are simţ metafizic. Poezia lui este grea de sens şi mai ales impresionează prin aspiraţia spre altceva, spre ceva mai înalt. Ea impresionează printr-un dramatism al cunoaşterii.“

Alex. ŞTEFĂNESCU, Şapte cărţi de poezie,

cotidianul „Argeşul“ din 6.02.2001

 

 

(…) trăgând linie, vom zice că, mai degrabă, volumul lui Virgil Diaconu (Virgil Diaconu & Lolita, Jurnal erotic, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, p.n.) completat cu câteva parabole adunate sub genericul Omului vulnerabil („atinsul de aură”) poate fi citit ca o replică la valul editorial al „cărticelelor fără organ”, vădind inapetenţă metafizică. Cu regretul că „dialogul” auctorial se restrânge la prima secţiune a plachetei, semnalăm acest op, cu speranţa (palidă) că şi „critica mică” (B. Ghiu) îl va zări. Fiindcă, Virgil Diaconu este un nedreptăţit. Într-o vreme în care critificatorii produc, pe bandă, cronici tarifate şi prefeţe comandate, poetul piteştean ar merita, cinstit judecând, o altă vizibilitate literară. Jurnalul erotic („împărţind” gloria cu Lolita) ar fi un îndemn şi o garanţie, ispitind – poate (măcar prin titlu) – critica publicitară, zgomotoasă şi confuză.”

Adrian Dinu RACHIERU, Despre „poezia carnivoră”,

Convorbiri literare” nr. 6/2007

 

Poezia lui Virgil Diaconu îşi trage seva din adâncuri. Preocupat de înţelegerea profunzimilor şi de căutarea sinelui, însoţit de un daimon, sufletul peregrin al poetului îşi caută un sens parcurgând purgatoriul existenţei cu paşi mărunţi, ceea ce nu-l împiedică să se ridice prin parabolă deasupra tenebrelor. Poemele sale măsoară fragilitatea fiinţei şi rezistenţa ei, căutând punctul vulnerabil al creatorului/creaţiei, o natură dublă, Faptul comun şi erezia.“

(Gheorghe MOCUŢA, Virgil Diaconu, „Deasupra tene­brelor“, „Arca“, nr. 7-8-9/2001).

 

Virgil Diaconu, membru titular al Uniunii Scriitorilor, îl surprinde pe cel nefamiliarizat cu lirica primelor sale cinci volume (poetul debutând în 1976) cu acest delicat Opium (Editura Paralela 45, Piteşti, 2002), operă de maturitate artistică deplină. Esenţa liricii bardului constă în neastâmpărul şi îndrăzneala ideii, în tonul sensibil, precum şi în obsedanta muzicalitate a versurilor. Reluarea încăpăţânată a unor construcţii, sensibil ornate cu delicate nuanţe de sens, singularizează această rostire oraculară, de un dramatism şocant. Astfel, poezia devine rugăciune şi spovedanie în acelaşi timp, o căutare permanentă a sinelui, dar şi discurs interiorizat al renunţării şi acceptării demne a spectacolului existenţial.

Virgil Diaconu e un poet al celor mai alese simţiri. Volumul său, o dată citit, îţi va rămâne de-a pururi aproape, existând, de-acum, în biblioteca intimă a sufletului tău.“

Ladislau DARADICI, O carte pentru biblioteca sufletului tău,
„Arhipelag“, nr. 3-4/2002

 

Născut în 1948, Virgil Diaconu poate fi afiliat optzeciştilor numai prin vârstă, nu şi prin tematica poeziei sale. De altfel, dicţionarul emblematic al generaţiei mascat de Ion Bogdan Lefter sub titlul Scriitori români din anii ’80-’90 îl ignoră, din pricini obscure. (…). Nefiind, aşadar, răsfăţat de critica literară, poetul şi-a construit temeinic proiectul personal, ajungând la maturitate deplină cu recentul volum, Opium (Editura Paralela 45, Piteşti, 2002).“

Nicolae OPREA, „Tratatul despre întunerical poetului,
„Calende“, nr. 3-4-5/2002

 

Se pare că principiul plăcerii este din ce în ce mai străin de principiul poetic, în poezia care se scrie acum la noi. (…) În contra direcţiei de azi din poezia română regret acest lucru. Tocmai de aceea, o carte de poezie cum este Opium, o carte de poezie care se citeşte cu cea mai mare plăcere de la un capăt la celălalt, nu poate decât să mă încânte şi să mă facă să cred că, la urma urmelor, poezia se va face iar frumoasă pentru noi.

În orice punct al ei, poezia lui Virgil Diaconu e egală cu ea însăşi – atât în ceea ce priveşte «tema», cât şi realizarea. Aceeaşi demonie erotică şi poetică pusă în slujba Domnului cutreieră lumea ei. Aerul ei e la fel de colorat de misticism peste tot.

Poeţii mistici contemporani sunt tot mai rari. (…). Iată însă că Virgil Diaconu are curajul, nu ingenuu, ci provocator, de a convorbi cu Dumnezeu în afara ironiei. Demonul dionisiac din poezia lui e mai curând un Dionis rugându-se. Cu înfocare, cu o credinţă uluitoare, rugându-se cu fiecare por din carnea, din sufletul şi din poezia lui. (…) Poezia este legată de viaţa noastră întru Cel ce este, pentru un astfel de poet, şi probabil pentru toţi poeţii adevăraţi.“

Radu VANCU, Dionis rugându-se: poezia lui Virgil Diaconu,
„Transilvania“, nr. 4/2002

 

Deşi prin vârstă şi prin perioada în care s-a afirmat Virgil Diaconu ar aparţine optzecismului, prin poetică, prin tipul de viziune, prin relaţia cu propriul discurs, el nu prea are de-a face cu optzeciştii. El are o adevărată mistică a «sufletului» şi a «inimii», al căror imaginar liric este de un romantism apăsat. (…). E o singurătate ce plăsmuieşte trăiri compensative (…) într-o retorică din care nu lipsesc nici acum acea «superbie oraculară» şi înclinaţia spre simbol şi arhetip despre care vorbea unul dintre cronicari. (…) În fond, poetul nu vede, căci nu doreşte, concreteţea lumii, nu percepe material existenţa, ci doar reflexele ei sentimentale sau ideatice: «Iată ce căutam eu de atâta timp, iată lumea fără obiect,/lumea dezvelită de cămaşa lucrurilor: sufletul!» (v. poemul final Lumea fără obiect). Acest «suflet» pe care îl supralicitează poetul este tocmai «opium»-ul care excită şi euforizează organele poetice ale lui Virgil Diaconu. Nu-i mai puţin adevărat că poetul e departe de rimbaudiana «distrugere a simţurilor» în vederea accederii la vizionarism, «drogarea» sa fiind una la nivelul bunului simţ poetic şi al unei retorici de tranziţie între clasic şi modern: «de la ghimpi la petale eu trec repede strada/dintre viziunea clasică şi viziunea modernă» (Lumea fără obiect).

Patetic (…) şi larg accesibil, plasticizând comprehensibil noţiunea şi conceptul, poetul «ia note direct pe suflet» din spectacolul imediateţii; e încântat la modul whitmanian de opulenţa, diversitatea şi ciclicitatea naturii, în care citeşte mereu prezenţa zeului; o prezenţă căreia îi opune comedia umană a iluziilor şi diletantismului, faţă de care în poemul Occident dezvoltă un adevărat pamflet liric.“

Ioan MOLDOVAN, Opium-ul poemelor,

Familia“, nr. 6/iunie 2002

 

Poeziile lui Virgil Diaconu se desfăşoară într-o retorică nu întotdeauna cunoscută, bănuită, dezvăluind în paginile cele mai bune ale cărţii un poet autentic, aşa cum observa, acum aproape douăzeci de ani, Mircea Ciobanu; tonul metafizic remarcat de Alex. Ştefănescu anul trecut nu s-a pierdut, el dând adâncime şi mister unor rostiri poetice substanţiale.“

Nicolae PRELIPCEANU, Retorică şi mister,
România liberă“ din 25.07.2002

 

Volumul (Opium) aparţine unui poet deplin, dependent de lirism până într-atât încât nu va putea fi vindecat în nici un centru de dezin­to­xi­care.“

Tudor CRISTEA, Virgil Diaconu – Opium,

Litere“, nr. 8-9/2002

 

N‑am mai parcurs de multă vreme (…) o carte atât de bine gândită, articulată, structurată, semn de înaltă ştiinţă de carte şi de spirit critic aşezat. Aflat la a şasea apariţie editorială, Virgil Diaconu ne oferă poeme confesiv-narative, psalmice, reflexive, în spiritul poeziei lui Mircea Ivănescu, din care lipsesc substraturile polemice, ludice, «apocaliptice». Cartea poate fi citită ca un text diluvian, rafinat, livresc, unitar stilistic şi tematic, fără denivelări valorice, invitaţie indiscutabilă într-un spaţiu poetic ales: «Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi…/Şi poţi să fii o victorie într-o ţară pe care/cu bună ştiinţă am pierdut-o…» (Acum, că zeul doarme…).“

Lucian VASILIU, „Virgil Diaconu, Opium”,

Convorbiri literare“, nr. 6/iunie 2003

 

„Pentru Virgil Diaconu lumea pare o fantezie delicată a creatorului său, pe care se străduieşte a o aproxima prin propria-i fantezie lirică, domoală, înduioşată, de-o agreabilă muzicalitate lăuntrică. La antipodul crispării expresioniste, starea d-sale de spirit e, în cele mai numeroase din versurile pe care le semnează, detensionată, gata a accepta, a îmbrăţişa toate cele ce sunt. O uşoară solemnitate ironică nu reprezintă decât distanţa trebuitoare pentru ca sentimentul să nu lunece în sentimentalism, păstrându-se în granula sa imagistică. (…).

Adâncirea acestei sensibilităţi bucuroase de real duce la o comunicare cvasigenerală cu făpturile şi cu lucrurile şi la corolarul firesc al său, la o «fraternizare» franciscană cu ele, care e un mod de integrare în univers, spre deosebire de dezintegrarea atât de frecventă în poezia modernă, încât postura în cauză e subiacent polemică.“

Gheorghe GRIGURCU, Înger şi Demon, „România literară“,
nr. 17/5-11 mai 2004. Cronică la volumul
Opium

 

Domnilor confraţi, citind cartea de poezie Dimineţile Domnului, a lui Virgil Diaconu, poem cu poem (sunt încă 34 de poeme, unul mai frumos şi mai bine construit decât celălalt), veţi putea fi, cred, o clipă mai aproape de adevărata literatură a lumii, veţi înţelege mai uşor viziunea şi unghiul oferite de autor, răscolitoare şi de o simplitate paralizantă, veţi putea apoi urmări în profunzime Adevărul minciunilor despre care ne vorbeşte excelentul prozator Mario Vargas Llosa, dar şi Dimineţile Domnului, oferite chiar de poetul asupra creaţiei căruia facem referire. Această carte ne apare, în conţinut, cu o poezie năucitoare sub raport ideatic, cu o formulă estetică şi morală cuplată sublim la insurgenţele unei firi deschise, penetrante în focarul esenţelor, în dramatica curgere a râului heraclitian.

Virgil Diaconu ne-a demonstrat încă o dată că este, ca să folosesc expresia unui alt confrate, un poet contemporan cu Dumnezeu, într-o biblie a urcării prin zilele sale (şi prin zilele noastre) «crescătoare de vrăbii.»

Ioan ŢEPELEA, Zilele melecrescătoare de vrăbii”,

Unu”, nr. 4/2004

O carte de excepţie este publicată la Editura Paralela 45, Piteşti, 2004 – Dimineţile Domnului. Având această carte în mâini, veţi citi o poezie puternică şi veţi avea prilejul de a constata că păducheriile cotidiene pot fi ocolite orgolios de marele gest proiectiv, regăsit ca fiinţă în intimitatea unui grav, amplu discurs liric.

Această carte va rămâne ca un model, în primul rând de rezistenţă, despre cum se face poezia autentică şi semnificativă într-o prea zgomotoasă superficialitate a manifestelor generaţioniste (…).

Regretul personal pe care îl exprim aici este acela că această carte, foarte probabil, va fi îngropată temporar sub maldărul de maculatură pe care este aşezată jurizarea «competinte» a instanţelor critice înjghebate după principii clientelare statornicite de apucătura balcanică, îndemânatică şi trează atât pe cheiurile Dâmboviţei, cât şi în bălăriile Argeşului.”

Marian BARBU, O poezie de excepţie,

Cafeneaua literară”, nr. 2/2005.

 

Virgil Diaconu face dovada predilecţiei sale pentru pamfletul necruţător, intervenţiile de această natură relevând calităţile excelente de care dispune. Volumul Jurnal erotic propune ipostazele iubirii frenetice căreia autorul îi conferă atributele scenariului vivant de care nu se poate lipsi. (…).

Numai o astfel de iubire acaparatoare care poate da substanţă existenţei pare să fie sensul întregului Jurnal erotic.

Numai ea îşi dezveleşte picioarele în poemele mele,

aleargă desculţă într-un vers,

bate din palme într-o metaforă,

intangibilă şi nesfârşită în propria ei frumuseţe.”

Ion BELDEANU, Virgil Diaconu Jurnal erotic,

Bucovina literară” nr. 7/2007

 

 

Uniunea Scriitorilor Pitesti © 2015 Toate drepturile rezervate

We use cookies to improve our website. Cookies used for the essential operation of this site have already been set. For more information visit our Cookie policy. I accept cookies from this site. Agree