BIO-BIBLIOGRAFIE

 

Autor de poezie, eseu, critică literară;

*locul naşterii: oraşul Costeşti, jud. Argeş;

 

*studii: Liceu – masterat – doctorat în FILOLOGIE

- membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Piteşti, (din 2003).

 

*activitate culturală actuală:

 

- redactor-şef al revistei Târgoviştea literară din ianuarie 2016;

(în perioada 2012 -2015 redactor al revistei fondate de Eusebiu Platcu profesor şi scriitor bucovinean, stabilit la Vulcana-Băi);

 

- organizatoare a dezbaterilor transdisciplinare Colocviile Argeşului (proiect cultural iniţiat în 2004, constând iniţial în dezbateri săptămânale, pe teme interdisciplinare; după 2007 au devenit dezbateri tematice lunare, cu abordare transdisciplinară – la activitate participă deopotrivă scriitori, ingineri, medici, sociologi, profesori de diverse discipline, psihologi, economişti etc, temele fiind de interes general-uman) ;

 

- colaborator al ziarului local Argeşul, exclusiv jurnalism cultural (în suplimentul cultural săptămânal Săgetătorul);

 

- colaborator, din din 2012 până în prezent, al revistei Litere, cu rubrica lunară (Litero)grafii (critică literară);

 

- colaborator al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş (din 2015);

 

*debut literar în revista Sânziana a Liceului ,,Zinca Golescu”, în anul 1981; (membră a colectivului de redacţie, ca elevă în perioada 1981-1982, grup coordonat de prof. Augustin D. Stoicescu).

-1989 este anul când publică pentru prima dată în presa centrală (– poezie în Scânteia Tineretului).

-colaborator de presă din anul 1990 (în calitate de corespondent pentru evenimente social-politice, economice şi culturale – începând cu anul 1992 doar jurnalism cultural).

 

*activităţi : membră a Cenaclurilor ,,Nicolae Labiş”; ,,Liviu Rebreanu” ,,Juventus” ; membră fondatoare a Cenaclului revistei Argeş;

- membră fondatoare şi redactor-şef al revistei Cafeneaua literară (în perioada 2003-2004, inclusiv a Clubului Scriitorilor din instituţia Casei Cărţii Piteşti.

- redactor al revistei Calende, 2004-2005, revistă a filialei Piteşti a U.S.R. tipărită de editura Paralela 45.

- absolventă a Şcolii de Artă, secţia regie-teatru,

- participare în diferite comisii de jurizare la diferite concursuri literare, în oraşul de reşedinţă, dar şi în alte oraşe din ţară;

- prezentă în mai multe emisiuni radio şi tv, atât în zona locală, cât şi naţională : Antena Piteşti, Alpha tv, TVR 2, tv Cultural, Radio România Cultural.

- participare în cadrul festivalurilor internaţionale de poezie: Printemps des Poètes/ Primăvara poeţilor (în cadrul primei ediţii a acestui festival, martie 2005, autoarea şi-a prezentat volumul de poezie Identitate de tranzit) şi la festivalul Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş (ediţia aX-a, iulie 2006).

- publică în reviste universitare cu circuit naţional şi în diverse reviste literare Revista Studii şi cercetări filologice, Vatra, Familia, România literară, Viaţa românească, Convorbiri literare, Apostrof, Calende, Oglinda literară, Litere, Coloana infinitului, Astra, Baaadul literar, Argeş etc; în publicaţii româneşti cu circuit internaţional (Vitralii, editată de Centrul Cultural „George Apostu, Bacău; revista universitară Langue et littérature - Repères identitaires en contexte europée) şi în publicaţii care apar peste graniţă (cotidianul Zeri – pagina Kultura (Prishtina) etc.

 

Cărţi de autor:

1997, debut editorial cu volumul Flux şi reflux, editura Argesis, Piteşti (poezie);

 

1999, volumul Şah în trei, editura Pan-Arcadia, Bucureşti (poezie);

 

2004, volumul Identitate de tranzit, editura Paralela 45, Piteşti (poezie);

 

2010, volumul Vânătorul de sacru, editura Limes, Cluj-Napoca (poezie);

 

Prezentă în volumele:

Liviu Rebreanu, volum omagial editat de Fundaţia Culturală ,,Liviu Rebreanu”, 2004, editura Zodia Fecioarei, Piteşti;

 

Poesys 10 Excelsior, antologie de poezie bilingvă , serie editată cu prilejul Festivalului Internaţional Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş, editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, 2006;

 

Almanahul revistei Argeş (2006), tipărită de Centrul Cultural Piteşti, editura Pămantul, 2007.

 

Poeţi contemporani – I – Generaţia ’80, autor Mircea Bârsilă, editura Paralela 45, Piteşti, 2006.

 

Dicţionar cultural Destine (mică enciclopedie), editura Destine, îngrijit de scriitorul Victor Stan, Bucureşti, 2007.

 

- Convorbiri fără adiţionale, volum de interviuri realizate de Cornel Galben, editura PIM, Iaşi, 2010.

 

- Rame captive , autor Gheorghe Izbăşescu, editura Limes, Cluj-Napoca, 2009;

 

- Dicţionarul scriitorilor români de azi, editura Porţile Orientului, Iaşi, realizat de Boris Crăciun, 2011; -

 

Distincţii/premii:

Premiul I la Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice, secţia literatură contemporană, Timişoara, cu lucrarea: O voce în constelaţia de valori a literaturii romăne (nivele didactice, 1981);

Premiul special Nicu Gane la Concursul de limbă şi literatură română, maghiară şi germană, Bistriţa-Năsăud, ediţia 1983 ,,Mihai Eminescu” (nivele didactice)

Premiul I la Sesiunea de comunicări ştiinţifice, secţiunea Literatura română şi comparată (pentru studenţii masteranzi şi doctoranzi, 2006), cu lucrarea: Mitologia morţii în poezia eminesciană, Universitatea Piteşti;

Premiul I, la Sesiunea de cercetare, 2007, Universitatea Piteşti, cu lucrarea : Model feminin în literatura interbelică ;

Premiul Cartea anului 2010, Filiala Piteşti a USR, pentru cartea Vânătorul de sacru, Editura Limes Cluj-Napoca etc.

 

viaţa ca o meditaţie... (interviu):

Poezia unui autor este chiar gândirea lui, felul lui de a se descurca în hăţişul schimbărilor zilnice, epuizante, dialogul între gândirea intrinsecă şi realitatea care îşi urmează căile ei. Aşadar, poezia mea este gândirea mea, nu e în ea nimic histrionic şi e un discurs organizat după retorica modernă pentru că încerc să ţin pasul cu timpul, să mă exprim după stilistica timpului meu, chiar dacă asimilez (şi) timpul altor poeţi, prin lectură. Un discurs melancolic şi elegiac în esenţă, pentru că redă senzaţia (acută) de captivitate, senzaţie care vine spre mine pe multe căi: a timpului, a socialului, a trupului, a relaţiilor interpersonale. De aici tonul meu sobru-pesimist, chiar şi-n bucurie.

Am o relaţie strânsă cu poezia, aproape ocultă, descifrez textele pe care le văd cu cel de-al treilea ochi al meu, le aduc la suprafaţă din textura deasă a vieţii. Un fel de arheologii obscure în coala albă de hârtie, de unde recuperez de fapt un limbaj comun al simţirii firii omeneşti. Cuvintele trebuie găsite, curăţate, restaurate, şlefuite. Scriu cu o anumită lentoare, nu cred în cariera poetică, nu cred în premii de tot felul, în concursuri de cartier sau de gaşcă, dar cred în virtuţile vindicative ale textului, în exorcizarea daimonului prin textul scris şi în calităţile soteriologice ale poeziei. Nu cred că poezia mea sau a altora vindecă neajunsurile vieţii sau carenţele umane, poezia nu învinge răul sau moartea, lucrurile mari cu care ne luptăm de fapt, poezia e doar un lamento al trăirii, un puls auctorial, crescut în faţa/în preajma lor, conştientizându-le; un cântec de întâmpinare (o variantă) a destinului (aşa cum este el şi cum spun toţi că este: implacabil). Uneori poezia are accente de revoltă, una expresivă, o revoltă estetică, dacă putem spune aşa. În poezia mea fac front comun realul şi fictivul, existentul şi aparentul. Nu decupez niciodată în textele mele secvenţe ale realului vulgar, cred că arta în sine trebuie să igienizeze realul pe cât posibil, arta face parte din frumuseţea acestei lumi. Eu încerc să răresc textura vieţii, să măresc anumite detalii care mi se par semnificative la nivel sufletesc sau/şi psihologic, să semnalez unele recverberaţii ale valorilor fundamentale. Textul poetic e un fel de zoom, o fereastră în labirintul ontologic. E şi o strategie de resuscitare a respirării sufleteşti individuale, prin actul artistic avem acces la misterul esenţial-universal.

Textul meu sunt eu: neîmpăcat(ă) metafizic, singur(ă) prin în-singurare, împovărat(ă) de spaime tanatice care ne sunt de multe ori mai aproape ca pielea. N-am o poezie descriptivă, nici epică, textele sunt flash-uri meditative, dileme, îndoieli – dovezi vii ale existenţei mele vii! Mă bucur de toată poezia bună, indiferent cine este autorul ei, caut prin lectură să recunosc gândirea cuiva, să văd cu ideile lui, să împrumut simţirea aceluia, cu toate poverile ei – acestea fiind lucrurile pe care le aştept şi eu de la cititorii mei, un schimb secvenţial deimpresii/de personalitate, ceea ce ne îmbogăţeşte fiecăruia potenţialul şi disponibilitatea în faţa vieţii (darurile lecturii). Sunt conştientă de abundenţa materiei poetice şi cred că poeţii descoperă mici fărâme din salba poeziei acestei lumi, fără să o reîntregească vreodată. Vieţii îi lipseşte perfecţiunea, şi nouă la fel, dar acesta este farmecul. Căutarea este rostul nostru, textele sunt transfigurări ale unor taine bătrâne, amintiri divizate şi încă divizibile pe care le trecem prin vitraliile noastre sufleteşti şi ele împrumută culorile noastre. Poezia este, de fapt, pentru mine, bulgărele lui Sisif. Temele mele predilecte sunt temele majore şi grave ale existenţei, dar şi enigme care trec printre noi. Viaţa mea spirituală este un privilegiu al unei poveşti ontologice. Poeziei adevărate îi lipseşte orgoliul şi n-are ostentaţie, pentru că a trăi nu se compară cu a scrie, verbele acestea nu se pot înlocui, cei care cred că scrisul e totul încă n-au cunoscut viaţa concretă, nici situaţiile limită, nici magia ei inconfundabilă, nici motivaţia, nici sensul. Ofertele poeziei se dovedesc perdante în faţa măreţiei vieţii, iar decadenţa vieţii o estompează oricum, o face de nerecunoscut.

I s-a reproşat poeziei mele de câteva ori absenţa sentimentalismului, a intimităţii. Am preferat forma voalată, deductibilă, confesiunea ascunsă, discretă şi declaraţia indirectă. În general o luciditate sâcâitoare mă stăpâneşte şi-n viaţa de toate zilele... Scrisul o să-mi însoţească însă viaţa definitiv. Rămâne o predispoziţie constantă pe care încerc s-o fac folositoare şi să-mi ajute, epistemologic vorbind, în dezvoltarea şi devenirea fiinţei interioare. Poezia nu e pentru mine un spectacol, e (auto)cunoaştere.

Ştiu că scriitorii rămân şi în secolul XXI nişte idealişti care vor să schimbe lumea şi să (re)formeze omul după chipul şi asemănarea unor idei. Probabil de aceea dorea Platon să-l alunge pe poet din cetate. Dar eu numesc asta o utopie necesară. Scriitorul adevărat luptă cu singurătatea omenească şi cu propria perfecţionare, cu bunătatea şi cu iertarea – toate îi sunt necesare pentru al (re)vedea pe Dumnezeu, luptă cu propria neputinţă de a înţelege lume în care trăieşte şi toate mecanismele ei, de multe ori absurde. Scriitorul (adevărat) e dezinteresat şi perfecţionist (vorbesc de principiu), pariul lui e mai degrabă cu el însuşi. Munca trebuie să-i fie susţinută cel puţin prin admiraţie publică şi solidaritate, prin respect social, pentru că el înlesneşte circulaţia ideilor şi poate/vrea/speră să impună o morală ontologică. Poetul poate energiza orice societate. Poeţii sunt ca nişte fântâni care se primenesc permanent prin exerciţiul de aducerea la suprafaţă, din ei înşişi, a ideilor, credinţelor, afectelor. Sunt singurii în stare de o igienă conceptuală a lumii. O societate din care el ar lipsi, ar fi o societate mutilată, desvrăjită. Fără el nu se poate, aşadar Platon a fost mai idealist în dorinţa lui decât poetul. ca personaj social. Un poet trăieşte mai mult imaginar, mai ales în acest secol al degringoladei de mondenităţi şi de vendentism mediatic. Politicul vremii noastre sleieşte însă în modernitate energia creatoare. Politicienii, de exemplu, dacă au nevoie unul de altul trec uşor peste graniţele ideologice, peste războaie, scriitorii însă nu pot trece adesea nici de graniţa propriilor singurătăţi. Ei se confruntă, se stimulează reciproc, se iubesc sau se duşmănesc, dar construiesc împreună o lume virtuală mult mai atractivă decât cea în care trăim.

Scriitorul are o străveche aură carismatică. Din păcate, rolul său ar fi mai uşor vizibil într-o societate care şi-a găsit nimbul de linişte şi de firesc, dacă şi-ar pune omul potrivit la locul potrivit, dar nu suntem noi atât de norocoşi, hic et nunc, în această viaţă. De aceea scriitorul ar fi bine să fie (mai) implicat, să se revolte împotriva nedreptăţilor, a orbirii, să ia atitudine şi să spună lucrurilor pe nume. E absolut necesar să-şi păstreze statutul real şi imaginea de totdeauna – să aibă ca deviză în viaţă un vers al lui Vegilius (folosit şi de Freud ca epigraf la Interpretarea viselor): „dacă nu pot îndupleca pe zei, cel puţin voi răscoli fluviul Infernului”!

 

Magda Grigore

 


 

Referinţe critice (selectiv)

 

Gheorghe Grigurcu: Nu mai puţin decît o ambiţioasă confruntare cu lumea îşi propune în versurile d-sale Magda Grigore. Cu „o lume îmbibată de sensuri”, cu „o lume gravidă”, care, departe de-a favoriza integrarea armonioasă a contemplaţiei, iscă tensiuni, o trepidaţie morală continuă. 
Drept partener al discursului problematizat poeta îl alege pe wagnerianul Parsifal, cu scopul de-a căuta împreună „Graal-ul Cuvînt”, entitate care se află „la mare distanţă”. Să fie acesta un criteriu al iubirii? Oricum, Simone Weil socotea că dragostea se măsoară nu prin convenţionala apropiere, ci prin depărtarea faţă de fiinţa iubită. De bună seamă ca un obstacol în măsură a-i marca natura sacrificială. E vorba de un Parsifal fantomatic, care umblă „fără trup printre noi”, audibil doar „prin ochiul minţii care n-are trecut”, deci cu atît mai îmbietor experienţei empatice. Desigur e un personaj faustic, al cunoaşterii îmbelşugate dar contradictorii, complexate de sine: „Mi-e milă că-n adîncul tău, Parsifal/ stau amestecate literele alfabetului sacru,/ cunoaşterea magică,/ mecanismele lumii, toate vechi,/ atît de vechi încît le-au ruginit lacătele,/ le-au ruginit orologiile astrologice/ şi cîntă stins secunda lor/ căpătînd mai multe înţelesuri./ Mă uit la tine, Parsifal,/ văd cum ţi se strînge în jurul gîtului/ sfoara neîncheiată a cunoaşterii;/ dar vorbesc cu tine/ ca şi cum tu nu ştii, nu simţi”. Neînstare a opta pentru o anume formulă a înţelegerii existenţei, răspunzînd la „chemările rafinate ale cărărilor toate”, Parsifal aspiră în esenţă la o evaziune din cercul fenomenal, un cerc vicios al factorilor aleatorii. Întrucît „rostuirea” sa „e legată/ de ceva înstrăinat şi mult mai înalt”. Proiectat spre a avea un numitor comun cu autoarea, acest protagonist visează la o substituţie a lumii „anxioase” prin reconstituirea „legăturilor sacre”, care să-i îngăduie a pluti solitar „pe apa verbelor”. A reconstitui lumea prin verb, a da realului o replică vizionară: „Tăcut recompui poveştile,/ fiecare cuvînt are închisă în el o lume/ pui sunetele în ordinea căutării”. Mirabilul rezultat posibil al inspiraţiei fulgurante ar putea fi o sosie a realului înrobitor: „Printr-o minune clipa poate lua chipul/ şi asemănarea celor din jur”. Ia naştere astfel un lirism cosmic, impersonal prin mortificare: „Trupul tău gol stă întins/ pe catafalcul memoriei lumii./ Nu mi-e frică de tine, Parsifal,/ mi-e frică de mine, de prezentul prea strîmt,/ prin care sîngerează neoprit primăvara./ Tu eşti rece, dar umanizat ca orice mort”. Drept urmare constatăm o sistematică lepădare de balastul mundan. Căutătorul Graalului ţinteşte o intemporalitate care deocamdată se arată în curs de elaborare, de-o nervozitate tectonică, „Într-un tărîm misterios de dedesubt/ sau poate, cine ştie, de deasupra”. Eliberate de senzaţia realului, elementele universului se predau fantasmagoriei, amestecînduse, interpenetrîndu-se frenetic. Ziua se reduce pînă poate încăpea într-un singur punct, versetele mişună ca şerpii zornăitori, întrebările încep a umbla aidoma statuilor. Sufletul aleargă slobod precum „neastîmpărul luminos al zilei”. Dar e repudiată şi lumina în favoarea întunericului, mai propice percepţiei lucrurilor în enigmatica lor identitate: „Ziua lucrurile toate parcă orbesc,/ soarele ia în stăpînire lumea/ într-un fel misterios, ascunzînd-o”. Situat în unghiul unei perspective apofatice, Parsifal caută increatul drept o dramatică probă a „distanţei”: Mă uit după tine şi văd/ echilibrul dinaintea începutului,/ căldura soarelui incognoscibil/ care-mi face viaţa contemplativă”. Individuaţia însăşi se dovedeşte iluzorie. Contopindu-se eul liric cu actantul proiecţiei sale, apare aidoma unui impuls spre originar, arhetipul androgin: „Parsifal, altundeva, altcîndva,/ noi doi am fi fost unul, fără îndoială,/ altfel n-am căuta împreună/ din timp în timp/ să aflăm aceleaşi înţelesuri/ ascunse în lumile acestea/ crescute una peste alta”. Dar în acest vîrtej al detaşării de contingent, al restabilirii înfrigurate a primordialităţilor îşi face loc şi o mărturie nemijlocită a feminităţii. Precum un ADN moral. Magda Grigore nu ezită a-l aborda pe Parsifal cu o tandreţe maternă, formă supremă de ataşament prin instinctuală motivare: „Iubirea e vulnerabilă, Parsifal, ca malul,/ fragilă, concesivă,/ sfîrşeşte prin a fi ruptă-n bucăţi -/ iubirea femeii găseşte în închipuire/ mai mult decît îi poate aduce cu sine/ bărbatul, la care se uită/ ca la copilul ei”. Ca şi: „Măcar pe tine te pot păstra/ să te pot înveli cu propria-mi umbră,/ copilul meu cu plete însorite”. „Orice bărbat adevărat ascunde-ntrînsul un copil care iubeşte jocul. Haideţi, femeilor, descoperiţi copilul din bărbat!”. Nietzsche dixit.
 

 

*

 

 

 

Mircea Petean: „ Căutare, o neostoită căutare a luminii rădăcinilor lumii este poezia Magdei Grigore. Invocarea lui Parsifal devine o tentativă de refacere, de recompunere şi, în final, de identificare cu legendarul căutător al Sfântului Graal, perceput ca mijloc ideal de atingere a grundului de sacralitate al acestei lumi cu totul lipsite de har. E, în fond, o temerară tentativă de refacere a unităţii, plenitudinii şi armoniei primordiale. Regimul nocturn în care se desfăşoară ea este în deplin acord cu muzicalitatea gravă, profundă a rostirii oraculare”.

*

Dumitru M. Ion: „ De la bun început trebuie să spunem că poezia Magdei Grigore e a unui poet împlinit; şi, pentru a salva fraza de la banalitate, să adăugăm că, lecturându-i versurile, ochiul ni s-a îmbuibat de imagini ce se reţin parcă fără nici un efort; periplul, turistic în sine, se transformă fără voie în încântare; de remarcat aici ştiinţa organizării versului, cenzurarea abia simţită a fluxului inspiraţiei, responsabilitatea în faţa uneltelor. Interesantă e senzaţia rămasă după lectură: poeziile Magdei Grigore nu cad mai niciodată sub incidenţa calmului plat; e un semn nu numai al harului, ci şi al disciplinei de creaţie. Am putea cita, pentru a ne arăta „pe faţă” încântarea, poezii întregi.[…] Măsura e cuvântul de ordine în tot ce întreprinde Magda Grigore; din această îngemănare între pasiune şi farmecul ei măsurat se nasc, cu străluciri bruşte, poeme….[…] Magda Grigore este o poetă care are deja un timbru personal, fraza lirică, muzicalitatea ei au ceva de veşmânt de sărbătoare; dramatismul e al unui trup fragil ce vibrează sub acest veşmânt”.

*

Oana Rusu: ,,Volumul Magdei Grigore se circumscrie […] căutării sacrului, sinteză de blagianism şi mitologic specific lui Doinaş, aduce un suflu nou în tratarea temei căutătorului de divinitate prin identificare progresivă a eului în derivă identitară cu personajul mitologic al lui Parsifal, căutătorul Graalului. Simbolistica personajului e îmbogăţită prin imaginile drumului spinos in căutarea cuvântului primordial, a structurilor esenţiale ascunse sub straturile haotice ale lumii lipsite de spirit, pentru găsirea originii lumilor multiplicate monstrous, ale lumilor ,,crescute” unele peste altele”. Vânătoarea de sacru devine vânătoare a cuvântului primordial: ,,să vânezi cuvântul dintâi, cuvântul celest”. Căutarea e însă împiedicată de obstacolele lumii cotidiene, dar şi de deschiderea lumilor la infinit, deschidere provocată de căutarea neobosită, frumoasă metaforă pentru perpetuarea la infinit a încercărilor de regăşire a primordialităţii. Vocaţia drumului şi a descifrării se hrăneşte chiar din lumea din care a pierit sacrul, exerciţiul căutării transformându-se în neostoită încercare de a-şi apropia această lume, care conţine subliminal semnele şi urmele divinului […] …volumul surprinde prin această identificare identitară concepută ca evadare din angoasa existenţială a absenţei sacrului şi prin noutatea imaginilor care reconstruiesc inedit spaţiul şi timpul, dar mai ales convergenţa dintre timpul legendar şi cel al prezentului”…

*

 Nicolae Oprea: „ Poeta cu vârstă incertă mizează mai mult pe atributele sensibilităţii (feminine) decât pe imaginarul şocant şi pe un discurs irizat de ironie sau livresc. Întrucât poemele sale încrustate cu dileme existenţiale transmit un fior autentic, în măsura în care „sufletul” devine emblemă a confesiunii lirice. Un noian de căutări tensionate, eşecuri, incertitudini şi ezitări (în enunţul poetei: „ezitări hamletiene”) marchează pendularea între concret şi abstract. Motivul ordonator devine astfel drumul cu dublu sens: ucenicie, călătorie iniţiatică sau rătăcire în labirint în căutarea identităţii, a eului profund. O fiinţă visătoare încearcă să menţină echilibrul între real şi ireal sub auspiciile lucidităţii care tinde să anihileze sentimentul, într-un gen de melancolie strunită prin intermediul expresiei căutate”.

*

 Mircea Bârsilă: ,,Poeta a evoluat de la un volum la altul sub ambele aspecte: cel stilistic şi cel al imaginarului. De la poezia cuminte din primele două volume, o poezie marcată de o concepţie indecisă asupra poeziei şi care nu anticipa saltul valoric realizat în Identitate de tranzit, Magda Grigore a trecut la formulă lirică nouă. De data aceasta atitudinea faţă de actul liric este întru totul actuală, iar discursul a dobândit o autentică forţă lirică şi o pregnanţă remarcabilă (cronologic, poeta face din ultimul val al generaţiei `80) […]…poeta îşi ordonează mesajul pe principiul „ căii de mijloc” al poeziei moderne, dezinteresată de facilele soluţii şocante de limbaj şi, deopotrivă, de agasantele exhibiţionisme specifice modernismului ca forţă extremă – şi chiar caricaturală – a modernităţii în poezie. Ceea ce o interesează, în primul rând, vizează armonizarea gândului (a stării) cu expresia, iar acest lucru se realizează în termenii unui discurs temperat (echilibrat), a cărui ţesătură transcrie o minuţioasă stare de nelinişte care oscilează între resemnare şi insurgenţă”.

*

Mioara Bahna: ,,...poezia Magdei Grigore e gravă, orientată spre cunoaştere, spre înţelegerea şi fixarea locului eului în contextul amplu al lumii, pentru care sacrul este corolarul spre care, conştient sau nu, tinde aproape oricine.[...] Este vorba de o poezie introspectivă, în care autoarea parcurge distanţa de la lume spre sine printr-o confesiune calmă. [...] De remarcat estre şi că, în arhitectura poemelor sale, Magda Grigore este preocupată să aducă mai ales chintesenţele, începând cu Geneza, – de când lumea era un simplu ghem de aur/ pe care Dumnezeu, la amiază/ îl lovea uşor cu piciorul/ şi din el se destrămau subţiri, secundele/ gata oricând să rupă firul invizibil/ ce leagă între ele lumile toate – trecând, apoi, prin episoade esenţiale care gravitează în jurul conştiinţei, şi ajungând să educe vieţuirea directă şi pe cea mediată de cultură, spre a-şi limpezi, în cele din urmă, perspectiuva asupra propriei fiinţe”.

*

Radu Cange : Magda Grigore scrie o poezie inspirată, cultă, cu destule întrebări, care de care mai interesante...[...]. Avem nevoie de indivizi pregătiţi care privesc cu seriozitate harul şi care, pe deasupra, îşi dublează talentul cu o solidă cultură. Avem în faţa productele unui asemenea exemplar şi, aceasta şi-a găsit, în închipuitul dialog cu Parsifal, Graalul poeziei.

Obsedată de sacralitate – poate, într-un fel, locuind în ea, poeta spune: ,,Va mai îngădui Dumnezeu/ ca el să se întoarcă acasă/ din lumea hoinară/ schimbându-se în alta mereu -/ sau casa aceasta e şubredă/ şi plină de minciună,/ iar golul scurmă în tăcere pereţii”.

Întrebarea, cunoaşterea de sine, cunoaşterea prin celălalt sunt teme majore ale poeziei Magdei Grigore. La un moment dat, poeta nu mai este femeie, ci Femeia – aceea care simte: ,,Mângâierea ţi-e ca nisipul de râu/ alunecând de-a lungul/ secolelor mele de femeie continuă.” – metaforă cuprinsă parcă în textile biblice. Realizarea lui Parsifal ar fi, pe de o parte, în găsirea Graalului, însuşi realizarea poetei în poezie, iar pe de altă parte, aşteptarea ca împlinire. Discursul poetic este la ştachetă înaltă, poeta nu coboară inspiraţia sau, cu alte cuvinte, probabil că numai poemele izbutite au fost inserate în volum. Pe măsură ce înaintezi în poem şi în înţelesul lui, satisfacţia spirituală este deplină.

*

Niculina Oprea: „Magda Grigore este o poetă a stărilor interioare.[…]…defineşte anumite stări cu o nonşalanţă surprinzătoare, dar şi cu multă siguranţă, stări pe care le-am întâlnit şi în poezia Ioanei Dinulescu. Poeta spune: ,,Singurătate / înseamnă a te uni cu nimicul, / a creşte cu hrana pustiei, / a locui într-o spaimă continuă. / Singurătatea e casa adumbrită / a omenescului. Pământul sterp şi disperat / al condiţiei umane, amestec / plămădit din moarte şi viaţă. // Din ce în ce mai greu de îndurat, / ea te înfruntă într-o zi / ca un destin complet. / Singurătatea e o greşeală originară, / o perpetuă izgonire din grădinile paradisului, / din adăposturile fertilităţii, / o uscăciune a ochilor interiori / care eşuează contemplând raiul. / Singurătate înseamnă a te uni / cu nimicul…” (In nuce) Identitate de tranzit este o călătorie printr-un univers poetic încărcat de angoase şi de nelinişti, de întrebări fără un răspuns uşor de anticipat şi concluzii care-ţi taie respiraţia: „Întortocheat, geometrizat / - ispitit de ilimitate -, / labirintul constitutiv e deja trasat. / Orizontalizăm. Născuţi cu respiraţii / centrifugale. / Înaintarea devine doar un pretext / al îndepărtării de centrul / pe care nu=l putem supune. Inima / e chiar lampa neîncrederii / cu care ne mişcăm / sub lumina malignă. Orizontalizăm / ca fluturii orbi în transcendenţă. / Cu presiunea unui instinct / de căutare perpetuă în devălmăşie / prin insolenţa vremii.” (Labirintul constitutiv).”

 

Uniunea Scriitorilor Pitesti © 2015 Toate drepturile rezervate

We use cookies to improve our website. Cookies used for the essential operation of this site have already been set. For more information visit our Cookie policy. I accept cookies from this site. Agree