DUMITRU UNGUREANU

DUMITRU UNGUREANU

Născut la 4 martie 1956, în satul Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa, fiul lui Andrei Ungureanu, muncitor electrician în industria petrolieră, şi al Ioanei Ungureanu, ţărancă, lucrătoare a pământului. Urmează şcoala generală în comună, după care intră la Liceul Industrial Energetic, în Bucureşti. Timp de trei ani, din cinci, este bibliotecarul liceului, semi-oficial, petrecând mai multe ore printre rafturile cu cele 10.000 de cărţi decât la clasă.

Atras de boema literară, frecventează - şi se formează ca scriitor în – cenaclurile vremii. La „Ienăchiţă Văcărescu” citeşte, în 1974 proza „Poştaşul”, pentru care culege următoarea „apreciere critică”: „Dintr-un kil de ţuică/Nu se-mbată Duică/Şi nici Dumitrescu/Nici Ticu Ionescu/Ce-o să facem, ghici/Când plecăm de-aici?” Însă în 1979, lectura prozei „Ţuică de prună” se lasă cu scandal şi delaţiune la organele de securitate – drept care va fi apărat de poetul (coordonator de cenaclu) Florin Mugur într-un articol din ziarul Scânteia. Cenaclul „3,14”, cu Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Grămescu, Gheorghe Neagu, Doina Popa, Cristian Şişman, Radu Stoenescu, Mircea Dobrovicescu este adevărata sa Şcoală de la Târgovişte, facultate de litere, doctorat şi alte forme oficiale de învăţământ, pentru care nu manifestă interes ori atracţie.

În cenaclul „3,14”, ale cărui întruniri se ţineau prin subsoluri & mansarde citeşte în 1975 proza „44 de gherlani”, inclusă peste două decenii de Gheorghe Crăciun în antologia de la Ed. Paralela 45. În 1975 „editează”, împreună cu Tomiţă Stoicuţ, coleg de clasă, ulterior redactor la diverse ziare de tranziţie, „revista de cultură” Adevărul, dactilografiată în cinci exemplare, fapt pentru care este anchetat, avertizat şi urmărit de organele vremii specializate în urmărirea celor care – cum se spunea în epocă – gândeau cu capetele proprii!

În 1976, octombrie, îşi manifestă prima oară atitudinea polemică în domeniul muzicii rock, expediind prin intermediul revistei Flacăra o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu”, în apărarea formaţiei Phoenix, care fusese atacată de celebrul autor într-un articol din România liberă. Scrierea poate fi considerată „adevăratul debut” publicistic al lui D.U.

Între 1976-1978 face, la cerere, serviciul militar în marină, sperând că va avea ocazia să plece peste mări şi să rămână acolo. În loc să treacă anonim prin serviciu, se vede pus în fruntea plutoanelor, ca, fiindu-i ruşine, să nu dezerteze, cum făceau alţi camarazi (unii care luau cu ei şi iahtul lui N. Ceauşescu)! După serviciul militar, lucrează ca electrician (şi se pensionează conform legii) într-o staţie de transformare a Sistemului Energetic Naţional din Găeşti, oraşul unde se stabileşte din întâmplare şi domiciliază până azi, din lene.

În 1981 este îndemnat de Florin Mugur, redactor la editura Cartea Românească, să-şi adune povestirile – niciuna publicată prin reviste! – pentru un volum de debut. Volumul primeşte aviz semi-pozitiv şi recomandări de modificare pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, cu indicaţia specială de a fi eliminată povestirea „Ţuică de prună”. Întrucât nu vrea să-şi publice volumul fără acel text, D. U. renunţă să-l mai publice, spre stupefacţiea redactorului care mizase deja pe debutantul său. Prin 1982 participă la câteva şedinţe ale cenaclului studenţesc „Junimea”, unde citeşte fără succes 2 proze fals-fantastice, se alege cu muştruluiala viitorilor scriitori socotiţi de istoria literară „optzecişti” şi un sfat competent de la Ov. S. Crohmălniceanu, a cărui ureche exersată depistase nota (exagerat de) realistă a prozelor.

Datorită prietenilor care lucrau în presă, graţie lui Constantin Stan îndeosebi, re-debutează în Scânteia tineretului cu publicistică, în mai 1983, şi cu proza „După avioane şi iepuri” (reluată în volumul de la Polirom, 2005) în Suplimentul Literar al Scânteii tineretului, în 6 noiembrie 1983. Beneficiază de prezentarea circumstanţială şi ofuscată a lui Alex. Ştefănescu, cel care mai tîrziu se va pronunţa vehement contra publicării cărţilor prezentatului, acuzându-le de pornografie!

Până în 1990 i se va mai tipări doar o povestire, dar va câştiga Premiul I la Matineul de proză „Mihail Sadoveanu”, organizat la Iaşi de criticul Val Condurache şi una dintre instituţiile vremii (premiu neridicat din cauza imposibilităţii de-a ajunge la ceremonie).

După 1990 publică proză şi publicistică în Viaţa Românească, Vatra, Convorbiri literare, Luceafărul, Tomis, Calende, Litere, Contrapunct, artPanorama, Observator cultural, Argeş, Ex-Ponto, Suplimentul de Cultură şi altele.

Semnând cu pseudonimul M. V. Pop, dedică nenumărate articole muzicii rock în reviste de specialitate ca Vox Pop-Rock, Rocker, Art & Roll, Sunete etc. Din 2005 susţine rubrica de rock în Suplimentul de Cultură, girat de editura Polirom, la Iaşi. Din 2014, o altă rubrică de gen în revista Luceafărul de dimineaţă.

În anul 2000 se alătură criticului Tudor Cristea, împreună fondând la Găeşti revista LITERE, primul număr fiind redactat-lucrat pe computerul personal. Ulterior, revista este preluată de editura Bibliotheca din Târgovişte, iar colaboratori de bază sunt Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, al căror elev recalcitrant D. U. se dovedeşte a fi.

Din 2006 este consilier la revista Argeş, ce apare – continuând vechea serie de sub directoratul lui Gh. Tomozei – la Piteşti. O lună este chiar redactor-şef, responsabilitate ce nu i se potriveşte, pasând-o mai priceputului Dumitru Augustin Doman. Renunţă la „funcţia” neretribuită de la Argeş în 2012, după ce constată că se află în opoziţie cu redacţia într-o chestiune de „politică editorială”.

Din 2003, Dumitru Ungureanu este membru al Uniunii Scriitorilor Români, în filiala Piteşti.

Debutul în volum se petrece, conform cutumei instituită la Şcoala de la Târgovişte, la vârsta de 40 de ani, anume cu selecţia de povestiri:

Prunele electrice, Ed. Marineasa, Timişoara, 1996.

Alte cărţi publicate:

Cartea păcatelor, roman, Ed. Marineasa, Timişoara, 1996

10 legende ale bluesului, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997

Jertfă & Steag, povestire, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999 (ediţia a II-a, la Ed. Eikon, Bucureşti, 2015)

Lia Mora, roman, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001

Tunul filozoafei, povestiri, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Alambicotheca, I, publicistică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2008

Rockin' by myself, publicistică rock, Ed. Blumenthal, Bucureşti (ediţia I, 2012; ed. II, 2013)

Alambicotheca, II, publicistică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2013

Poetica femeilor voluminoase, roman, Ed. Eikon, Cluj, 2014

 

Texte (proze) în antologiile:

Chef cu femei urâte, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti, 1997

Iubiri subversive, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti,1998

Generaţia ’80 în proză scurtă, antologie de Gheorghe Crăciun & Viorel Marineasa, Ed. Paralela 45, 1998

Plaja nudiştilor, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti, 1999

Don Quijote, prostituata şi alte personaje, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti, 2000

Repetiţie fără orchestră, proză românească din mileniul III, Ed. Limes, 2004

Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism, volum coordonat de Dan Lungu & Amelia Gheorghiţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2014

 

Premii:

Premiul I la “Matineul de proză”, Iaşi, noiembrie 1989

Premiul "Mircea Nedelciu" al editurii Nemira, 1999.

Nominalizare la Premiul Asociaţiei Editorilor Români, 2001, pentru romanul Lia Mora.

Premiul de proză al Uniunii Scriitorilor – filiala Piteşti, pe anul 2005, pentru volumul Tunul filozoafei.

Premiile Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România, în 2009 şi 2013.

 

Referinţe generale în:

Dicţionarul general al literaturii române, vol. 7, literele Ţ/Z, editat de Academia Română la Ed. Univers Enciclopedic, 2009, pag. 90 - 91.

Scriitori români din anii ’80 – ’90, volumul III, coordonat de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2001. 

Scriitori şi publicişti dâmboviţeni, autor Victor Petrescu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005.

UNGUREANU, Dumitru (4. III. 1956, în satul Cacova, comuna Morteni, j. Dâmboviţa), prozator. Este fiul Ioanei Ungureanu, ţărancă agricultoare, şi al lui Andrei Ungureanu, soţ al acesteia şi muncitor electrician în industria petrolieră. Urmează şcoala generală în comună, după care urmează, la Bucureşti, cursurile unui liceul industrial (specialitatea: energetică). După absolvirea liceului, face, la cerere, serviciul militar în marină (1976-1978), iar după serviciul militar, lucrează ca electrician într-o unitate a Sistemului Energetic Naţional din Găeşti, oraş în care se stabileşte şi în care locuieşte până în ziua de azi. Îndrăgostit de literatură, autoeducat şi, încă din adolescenţă, cultivat, în domeniul umanist, mult peste nivelul garantat de instituţiile de învăţământ pe care le-a frecventat (a fost, după propria lui mărturie, timp de trei ani, în mod semi-oficial, bibliotecarul liceului pe care l-a urmat, petrecând mai multe ore între rafturile cu cele 10 000 de cărţi decât la clasă), U. e atras de timpuriu de activitatea literară şi publicistică şi de ambianţa şi preocupările specifice lumii scriitoriceşti, dar şi, totodată, de cunoaşterea şi aprecierea „expertă“ a genurilor de muzică (pop, rock, blues) tolerate, dar nu foarte agreate de autorităţile totalitare. Două episoade biografice adolescentine sunt grăitoare: în 1975, încă elev, U. „editează“, împreună cu un coleg de clasă, Tomiţă Stoicuţ (ulterior redactor la diverse ziare de tranziţie), o „revistă de cultură“ botezată „Adevărul“, dactilografiată în cinci exemplare (procedând astfel, el se înscria, fără îndoială că fără să-şi dea seama, într-o adevărată tradiţie „târgovişteană“, cu manifestări intermitente, iniţiată de un Ion Heliade-Rădulescu şi continuată de Mircea Horia Simionescu şi camarazii săi, viitori reprezentanţi ai „Şcolii de la Târgovişte“, şi ei, la vremea lor, editori de publicaţii adolescentine „artizanale“, manuscrise), fapt pentru care este anchetat, avertizat şi urmărit de autorităţile vremii, şi tot în 1975 ia prima poziţie polemică în domeniul muzicii rock, expediind prin intermediul revistei „Flacăra“ o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu“ (în care ia apărarea formaţiei Phoenix, care fusese atacată de celebrul autor într-un articol din „România liberă“), text care poate fi considerat „adevăratul“ său debut publicistic. În tinereţe, U. este prezent şi activ, în timp, în diferite cenacluri (cenaclul „Ienăchiţă Văcărescu“, unde citeşte, în 1979, proza scurtă Ţuică de prună, lectură care, după cum îşi aminteşte scriitorul, „se lasă cu scandal şi delaţiune la organele de securitate“; cenaclul „3,14“, unde într-un climat prielnic, configurat prin prezenţa stimulantă a unor confraţi precum Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Grămescu, Gheorghe Neagu, Doina Popa, Cristian Şişman, Radu Stoenescu, Mircea Dobrovicescu, îşi fasonează şi dezvoltă personalitatea artistică, şi, între altele, citeşte proza 44 de gherlani (inclusă ulterior, de Gheorghe Crăciun, în antologia Generaţia ’80 în proză scurtă). Prin 1982 participă la câteva şedinţe ale cenaclului „Junimea“, unde citeşte fără succes două proze fals-fantastice, se alege cu muştruluiala desantiştilor şi cu un sfat competent de la Ov. S. Crohmălniceanu. Încercarea de a publica, în 1981, un volum de proze scurte, eşuează (autorul se bucura de sprijinul şi încurajarea poetului Florin Mugur, redactor la editura Cartea Românească, însă textul Ţuică de prună fiind respins de cenzură, autorul renunţă la publicarea volumului astfel „epurat“). Ulterior, datorită prietenilor care lucrau în presă, îndeosebi a lui Constantin Stan, U. debutează (mai 1983) cu publicistică în „Scânteia tineretului“, şi (6 noiembrie 1983) cu proza După avioane şi iepuri în „Supliment[ul] literar-artistic“ al aceluiaşi cotidian (care apărea, de facto, ca o revistă săptămânală de cultură). Primul volum personal publicat de U. este romanul Cartea păcatelor, Timişoara, 1996. Scriitorul a publicat mai multe volume de proză (romane şi culegeri de nuvele şi/ori povestiri). Texte ale sale au fost incluse în antologiile alcătuite de criticul Dan-Silviu Boerescu în anii nouăzeci ai secolului trecut (Chef cu femei urâte, Bucureşti, 1997 ; Iubiri subversive, Bucureşti, 1998 ; Plaja nudiştilor, Bucureşti, 1999; Don Quijote, prostituata şi alte personaje, Bucureşti, 2000) şi în alte antologii (Generaţia ’80 în proză scurtă, antologie de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa,[Piteşti], 1998; Repetiţie fără orchestră, proză românească din mileniul III, Cluj-Napoca, 2004). După 1990 publică proză şi publicistică în „Viaţa Românească“, „Vatra, „Convorbiri literare, „Luceafărul, „Tomis, „Calende, „Litere“, „Contrapunct“, „artPanorama“, „Observator cultural“, „Argeş“, „Ex-Ponto“, „Suplimentul de Cultură “ ş. a. În anul 2000 se alătură criticului Tudor Cristea, fondând la Găeşti revista „Litere“(revista, preluată ulterior de editura Bibliotheca din Târgovişte, are drept colaboratori de bază pe Al. George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, al căror elev U. se mândreşte a fi). Din 2005, U. este consilier la revista piteşteană de cultură „Argeş“. Cu pseudonimul M. V. Pop, publică nenumărate articole despre muzica rock în reviste de specialitate ca „Vox Pop-Rock“, „Rocker“, „Art & Roll“, „Sunete“ etc. A publicat, în afară de scrierile de proză literară, un volum despre 10 legende ale bluesului (Timişoara, 1997), cu biografii ale unor reputaţi reprezentanţi ai genului muzical respectiv. Scriitorul a fost distins cu premiul „Mircea Nedelciu“ al editurii Nemira (în 1999), a fost nominalizat pentru premiul Asociaţiei Editorilor Români (în 2001, pentru romanul Lia Mora) şi a obţinut Premiul de proză al Uniunii Scriitorilor (filiala Piteşti) pe anul 2005, pentru volumul Tunul filozoafei.

Prozatorul a fost înregistrat drept unul care „a venit pe valul postoptzecist“ (Al. Cistelecan), catalogare perfect judicioasă la nivelul debutului editorial şi al circulaţiei şi afirmării operei, care s-au produs după 1990. De fapt, prin generaţia – atât biologică, cât şi literară – căreia îi aparţine, prin epoca elaborării unei părţi importante din opera tipărită (în special din proza scurtă din volumele publicate), prin formarea în atmosfera proprie activităţii publicistice şi cenacliere a anilor optzeci, şi, în primul rând, prin însuşirile prozei sale, scriitorul se recomandă drept un optzecist „propriu-zis“. Unul, e adevărat, cu afirmare tipărită întârziată (efectivele celor aflaţi în aceeaşi situaţie fiind relativ numeroase !) şi cu o formare şi evoluţie oarecum netipice, săvârşite într-o poziţie de relativă izolare şi marginalitate (instituţională şi geografică), diferite de cele ale reprezentanţilor „nucleului dur“ al optzecismului, dar cu siguranţă un optzecist. Drept trăsături caracteristice ale literaturii sale pot fi semnalate măiestria narativă, înclinaţia către vigoarea epică, relativa moderaţie întru promovarea şi ilustrarea „textualismului“ şi a „ingineriei textuale“ (ceea ce nu înseamnă deloc ignorarea chestiunii şi procedeelor aferente, ci doar reţinerea de la orice derapaje „extremiste“ în recursul la ele), precum şi predilecţia pentru o tematică aşa-zicând rurală, „post-rurală“ sau provincială (focalizată pe observarea universului sătesc, a vieţii micilor târguri în curs de industrializare ori a oraşului de provincie ceva mai însemnat, cu rang de reşedinţă judeţeană….) şi, pe de altă parte, pentru abordarea dezinhibată a unui repertoriu tematic multă vreme ocolit de proza noastră literară, cel al erotismului carnal explicit şi „scandalos“. U. şi-a început activitatea literară practicând „proza scurtă“, însă a debutat cvasi-simultan cu o culegere de povestiri şi un roman. Povestirile din Prunele electrice învederează truculenţa savuroasă a unui „optzecism“ prozastic bine controlat, întruchipând un exemplu fericit de abordare a tematicii „rurale“ cu mijloace prozastice moderne. Povestirile lui U. prezintă o combinaţie validă de textualism şi „scrupul documentar“ (detaliile semnificative şi „autentice“ sunt consemnate cu minuţie, se recurge şi la transcrierea unor înregistrări pe bandă magnetică etc. ). Ruralitatea observată de autor este cea „modernă“, declinantă (şi uneori pitoresc delirantă), amestecată şi dizarmonică, perturbată de modernizarea forţată sub regimul comunist (atragerea umanităţii rurale în orbita industrializării etc.), , departe de orice idilism de convenţie. Sub anumite raporturi, U. se manifestă ca un succesor al unor Ion Iovescu ori Georgeta Mircea Cancicov, în formulă optzecistă. Se vădeşte şi interes a faţă de concreteţea rostirii, a explorării şi exploatării puterilor semnificantului în interfaţa lui cu „referinţa“ (cumva în convergenţă cu preocupările unui Gheorghe Crăciun, fără însă să devină o temă majoră, ilustrată consistent şi sistematic, precum la acela). Pe de altă parte, se regăsesc, în povestirile lui U., humorul şi sentimentalitatea, calităţi desigur „tradiţionale“ ale prozei rurale, manifestate însă aici într-o versiune deloc desuetă, corespunzătoare orizontului de aşteptare propriu modernităţii. Humorul poate fi blând, dar mai caracteristic e atunci când se învecinează cu şarja şi sarcasmul, iar sentimentalitatea nu se manifestă prin duioşie de duzină, exprimată schematic şi „cuviincios“. Se poate observa că revendicându-şi dubla descendenţă din Marin Preda şi din „şcoala de la Târgovişte“, autorul Prunelor electrice schiţează o autocaracterizare acceptabilă. Sub raportul tematicii specifice, al subiectelor abordate, dar şi al construcţiei şi scriiturii, textele adunate în volumul de debut prezintă o diversitate marcată, întruchipând un caleidoscop a cărui varietate cromatică poate deveni în sine atractivă: textul care dă titlul volumului, Prunele electrice, este cronica aventurilor unei formaţii – desigur, neprofesioniste ! – de muzică rock confruntate cu obtuzitatea mărunţilor „îndrumători culturali“ ai sistemului, în 44 de gherlani este narată, cu mare risipă de mijloace textualiste (procedare autoironică, la urma urmei !), masacrarea, de către un grup de ţărani organizaţi ca pentru o partidă de vânătoare, a unor rozătoare, modeşti dăunători domestici, Ţuică de prună (text „cu probleme“, pentru cenzura antedecembristă !) consemnează, ca pe un ritual iniţiatic, participarea unui adolescent la distilarea gospodărească, după rânduială, a ţuicii, soldată cu o beţie cumplită, în Ispitirea e istorisită păţania unui ţăran matur care, fiind pus – printr-un concurs de împrejurări vodevilesc – în situaţia de a se prezenta la un examen pentru angajarea pe posturi muncitoreşti, mult râvnite de tinerii locului, ia examenul fără probleme, dar nici nu se gândeşte să se prezinte la post, rămânând fidel condiţiei sale „organice“, de gospodar şi agricultor etc. Cine a ucis oaia naţională e un mic „roman poliţist“ („miliţist“, de fapt !) burlesc, desfăşurat în jurul enigmei omorârii (ilegale) a unor oi (ancheta capătă accente groteşti prin neaşteptata disproporţie între scopuri şi mijloace, anchetatorii şi presupuşii infractori, la ţară, sub Ceauşescu, recurg la înregistrări şi filmări cu cameră ascunsă pentru susţinerea, dovedirea sau infirmarea culpabilităţii ş.a.m.d.). Unele schiţe ori nuvele din volum – „sadoveniene“, cum s-a opinat – par să nu poarte semnele viziunii ironic-pitoreşti sau ale procedării textualiste, evocând în texte aparent „de modă veche“ aspecte din patrimoniul tradiţional al existenţei rurale (munca, dragostea faţă de cai etc), dar se poate presupune caracterul lor de pastişă măiestrită (colorată de o implicită ironie neagresivă, simpatetică). Tot din proze scurte – de amplori şi identităţi diferite, una dintre ele, Stormy Monday Blues, fiind un „microroman tras în vitriolul observaţiei“ (Al. Cistelecan) – e format şi volumul Tunul filozoafei (2005), al cărui caracter de caleidoscop, de „repertoar“ stilistic şi tematic e, poate, chiar mai pronunţat decât al Prunelor electrice. Localizarea naraţiunilor nu mai e preponderent rurală, nici identitatea personajelor nu mai e preponderent ţărănească (acel susamintit roman condensat, Stormy Monday Blues, fiind, de pildă, o cuprinzătoare mini-frescă a vieţii intelectualilor de provincie cu ambiţii literare şi publicistice în primul deceniu al tranziţiei postdecembriste). „Textualismul“ apare mai atenuat decât în prozele mai vechi (fără, însă, să fi dispărut, iar câteva piese oferă adevărate demonstraţii de ingeniozitate şi dibăcie în materie de construcţie), în schimb frenezia narativă, burlescă şi ludică, propensiunea către pitoresc şi „scandalos“ apar mai accentuate, fiind eventual susţinute cu sugestii preluate din zonele, mai „tradiţionale“, ale aventurosului şi fantasticului. Filonul erotismului dezinhibat e ilustrat în chip consistent, chiar dacă în modulări comparativ mai puţin ofensive decât cele pe care autorul, între timp, prin romanele publicate, le acreditase drept caracteristice viziunii sale. Trebuie relevat faptul că naraţiunile erotice necenzurate ale lui U., oricât de aşa-zis „şocante“, sunt salvate de vulgaritate şi de confuzia cu pornografia prin vădirea fără greş a literaturităţii demersului autorului, şi putem fără îndoială fi de acord cu criticul Al. Cistelecan, care opina că „pe cât de dezinhibat e reportajul amoros, pe atât, de fapt, în dragoste, supravieţuieşte ceva religios, deopotrivă mântuitor şi damnat“. Tunul filozoafei cuprinde şi una din acele, rare, proze „sadoveniene“ ale lui U., posibile pastişe deliberate, şi anume Muncă veche, mult admirată de critici. Cartea păcatelor (1996) e un mic roman mai degrabă „sumbru“, amintind întrucâtva de minimalismul decepţionist şi revoltat al „tinerilor furioşi“ englezi din anii cincizeci, dar într-o versiune adaptată la circumstanţele anilor optzeci ai României ceauşiste. Textul este expus ca o confesiune autobiografică – pe care, într-o „Notă informativă“ introductivă autorul pretinde a fi descoperit-o în arhivele miliţiei orăşeneşti, cu prilejul asaltării şi ocupării sediului acesteia de către poporul răsculat, în decembrie 1989 – , al cărei autor presupus, narator şi totodată protagonist, ar fi un tânăr, salariat al unei uzine dintr-un orăşel de provincie. Personajul – muncitor „atipic“, de o condiţie culturală superioară celei în mod curent asociate statutului lui socio-profesional – e un individ viguros, mai degrabă arţăgos, un „rebel“ (relativ) faţă cu marasmul existenţei cotidiene cenuşii din epocă, un om desigur că moral „în profunzime“, un „familist“ capabil de frumoase sentimente şi de devotament, dar în acelaşi timp împovărat de exigenţele greu represibile ale unui libido intens din cale-afară şi de capacităţile sexuale ieşite din comun, ceea ce-l determină la infidelităţi amoroase, inclusiv la turpitudini sexuale (culminând cu o şedinţă de amor în trei, împreună cu inginerul-şef, homosexual, şi nevasta acestuia, activistă de partid şi nimfomană, în contextul în care respectivul şef îi accidentase mortal, cu maşina, un copil etc.). Plină de episoade de josnicie şi violenţă (textul se încheie prin relatarea decesului concubinei protagonistului în urma încercării de a-şi provoca un avort…), uneori necontrolat „vulgară“ (nu în literă, ci în spirit), expusă într-o manieră neo-naturalistă, naraţiunea autobiografică din Cartea păcatelor afişează, în cele din urmă, o monotonie cam artificioasă, vizibil „căutată“, a abjecţiei, ceea ce-i ştirbeşte din impactul dorit. Tot un „mic roman“ – dar din altă plămadă, mai înrudit ca formulă şi viziune cu prozele scurte ale scriitorului – poate fi considerat şi Jertfă & steag (1999), deşi subintitulat de autor, cu prudenţă, „povestire“ (şi fiind, după opinia lui Al. Cistelecan, „mai degrabă o nuvelă expandată, de nu doar o simplă povestire, copleşită de verbozitate“). În aşa-zisa „povestire“, dotată cu o profunzime şi bogăţie de sensuri demne de atenţie, în pofida afectării registrului carnavalesc presupus menită să acrediteze cantonarea demersului în burlesc, prozatorul operează fără complexe şi cu certă îndemânare cu chestiuni şi subiecte pretenţioase şi grave: tradiţia, mitul, confruntarea între raţionalism şi epifanie obscură, crima ritual-sacrificială etc., totul fiind abordat sub semnul deriziunii şi bufonadei satirice, dar şi, în acelaşi timp. sub cel al unei productive ambiguităţi, lăsând astfel „explicarea“ evenimentelor într-o zonă dacă nu indecidabilă, atunci deschisă în egală măsură tezelor contrarii. După cum remarca Al. Cistelecan, : „Problema acestei povestiri era de a evita şabloanele de insurgenţă a sacrului în profan., dar, în acelaşi timp. de a face să subziste suspiciunea unui stigmat. Iar această suspiciune triumfă tocmai datorită unei prealabile şi metodice compromiteri a credibilităţii epifaniei: distrusă în plan real, această credibilitate e reabilitată în plan simbolic“.

O carte importantă – în epocă, şi probabil că şi pe termen lung, deşi în mod bizar relativ ignorată, probabil că dintr-un deficit de difuzare şi promovare, în perioada imediat consecutivă apariţiei – este masivul roman Lia Mora, până în prezent cea mai importantă scriere a lui U. Oarecum întârziată faţă de momentul de culminaţie a trecerii de care s-a bucurat estetica prozastică optzecistă, ea a oferit, în 2001, chintesenţierea optzecismului ( o anumită chintesenţiere a optzecismului, una dintre cele posibile, alături de altele, complementare, datorate altor autori…) printr-un edificiu textual de solidă consistenţă şi de mare forţă de impact. Construcţia romanului e meticulos elaborată, într-un mod vădit „tehnicist“, cu recurs masiv la procedeele narative sofisticate, bine stăpânite de autor şi exploatate iscusit. De remarcat însă că întreaga maşinărie „textualistă“ e pusă în lucrare cu naturaleţe, fără să dea impresia supărătoare de schemă aplicată rigid şi arbitrar, din convingere teoretică şi nu din imbold creator „firesc“ (un păcat care le-a fost reproşat nu o dată unor optzecişti !). Există în roman o profuziune de personaje, de fire narative, de voci naratoriale şi de perspective de enunţare a textului, de cronotopuri (adică localizări spaţiale şi temporale ale ficţiunii) diferite, deseori paralele, concurente, contradictorii, incompatibile etc. E indusă incertitudinea „efectului de real“, speculată ambiguitatea productivă, se recurge la jocuri de cuvinte şi operaţiuni de „travail textuel“ la nivelul vocabulelor (chiar titlul, Lia Mora, e „lucrat“ în acest fel, indicându-se lecturile posibile: „Moralia“, dar şi „Amoralia“ etc.). Despre experimentalismul, plurisemantismul şi caracterul (şi) autoreflexiv al întregii întreprinderi, cititorul e avertizat peremptoriu şi (auto?)ironic de către autor chiar de pe pagina de titlu, unde se poate citi: „LIA MORA. Încercări narative despre Autor, Opera sa & relaţia lor incestuoasă“. De altfel, în romanul propriu-zis, Lia Mora nici nu e un „personaj“ aşa-zis „obişnuit“ (adică dotat cu o coerenţă a identităţii, fie ea cât de elastică), ci mai degrabă un fel de operator simbolic, sub acest nume, „generic“ apărând în carte diferite personaje (neîndoios diferite prin aspectul fizic, datele biografice, comportare etc., chiar şi prin sex, de vreme ce printre „variantele“ de „Lia Mora“ figurează şi un Lilian Mora, bărbat homosexual), singurul element comun tuturora fiind rolul de revelator/catalizator al unui fatum amoros destructiv. În general, şi la nivelul conturării personajelor, şi la cel al expunerii secvenţelor epice, autorul recurge la procedeul – extrem-modernist, rar utilizat în proză, de obicei de către experimentaliştii înnoitori, precum „târgoviştenii“, Dumitru Ţepeneag, Italo Calvino şi în general membrii şcolii „Oulipo“ – temei cu variaţiuni. Şi totuşi, deşi travaliul textual e practic permanent vizibil şi semnalizat, la lectura romanului Lia Mora „efectul de real“ se instalează nestânjenit. Câteva personaje, inventarul comun de situaţii recurente sau înrudite, un cadru comun de recuzită şi atmosferă şi, mai ales, omniprezenţa temei majore – aceea a fatalităţii erotice – asigură unitatea şi fluenţa de ansamblu, în pofida caracterului pestriţ şi caleidoscopic al textului. Firul narativ principal ar fi cel al retrospectivei biografice a unui personaj central, totuşi nu propriu-zis protagonist, un personaj enigmatic, proteic, observat din exterior. Reconstituirea – de către personajul narator-martor (un gazetar de provincie, nenumit, înşelător „dublu“ ficţional al autorului, prezent în variante asemănătoare şi în alte proze ale lui U.) – a biografiei acelui Lulu Visariuc (înfăţişat succesiv sau simultan în ipostaze contradictorii sau incompatibile conform convenţiilor tipologice ale romanului „cuminte“: tânăr de o strălucitoare frumuseţe şi bătrânel decrepit, dandy şi nomenclaturist, seducător de profesie al târgului de provincie unde a fost „debarcat“ din Capitală în urma cine ştie căror semne de răzvrătire şi pederast, cititor de filozofie clasică germană şi chefliu pitoresc sau diabolic etc. , etc.) ar constitui cadrul general al cărţii. Pe acest filon principal – şi nu fără legătură cu el – sunt altoite numeroase alte episoade, unele cu aerul unor naraţiuni independente, posibile nuvele sau povestiri, din care majoritatea reiau sub diferite aspecte, unghiuri sau registre de abordare un scenariu o idilă (a cuiva…) cu „Lia Mora“ (aproape mereu alta…) şi, în final, descoperirea sau bănuiala incestului comis fără ştiinţă. Secvenţele de text din care se articulează romanul sunt – în afară de cele referitoare direct la Lulu Visariuc, distribuite în capitole numerotate şi purtând drept titlu generic numele acelui personaj – de o diversitate marcată, ansamblul lor dând chiar impresia de repertoriu stilistic şi naratologic: naraţiuni la persoana I (dar ai căror naratori diferă de cel al secvenţelor „Lulu Visariuc “, jurnale intime, scrisori, până şi transcrierea unei emisiuni radiofonice nocturne, inclusiv intervenţii telefonice ale ascultătorilor, retransmise în direct etc. Nu lipsesc nici aluzii ori recurgeri la intertextualitate. Elaboraţia textualistă nu stânjeneşte însă nicidecum perceperea vigorii epice şi a concreteţii „realului“ evocat, remarcabile. Ficţiunea e desfăşurată arborescent şi convingător, cartea e lizibilă fără efort, e chiar captivantă. Iar sub raportul referenţial, ea a putut fi percepută drept aşa-zicând „scandaloasă“, în sensul că e dominată covârşitor de explorarea erotismului explicit, dezinhibat şi necenzurat, urmărit ca un principiu fondator al vieţii (şi, prin alegorie, al artei, respectiv al literaturii). Aşadar, la nivelul denotaţiei, cartea constituie o adevărată enciclopedie erotică, un fel de repertoriu exhaustiv al erotismului carnal, un „tabel al lui Mendeleev“ al activităţilor şi practicilor sexuale omeneşti. Pe de altă parte, conform tezei notificate încă din subtitlu, ea se înfăţişează ca o autointerogare dramatică a autorului privind raporturile lui cu scriitura, astfel încât pe bună dreptate Al. Cistelecan a putut releva, cu sagacitate: „…creaţia e adevărata erotică, o erotică sacră şi sacrilegială deopotrivă. Autorul e atât de implicat în operă, încât comite, de fiecare dată, un incest simbolic; […] el trăieşte o relaţie spasmodică, de supremă intensitate atât în voluptate cât şi în dezgust. Dacă Mircea Cărtărescu a construit, în Orbitor, o teologie a creaţiei, Dumitru Ungureanu construieşte, în Lia Mora, o sexologie a creaţiei “. Oricum, viziunea şi obiectivul de ansamblu al autorului se vădesc a fi fost foarte ambiţioase, vizând o neconvenţională măreţie, prin încercarea de a pătrunde şi înfăţişa în mod cuprinzător deopotrivă condiţia şi puterile literaturii şi totalitatea vieţii umane, până la dimensiunea ei ontologică. Demersul e urmărit cu mijloace exclusiv literare, fără recurs la filozofare explicită, iar regresiunea totală (a naratorului…) în regnul animal, în biologicul elementar, în naturalul inanimat, ca un fel de ontogeneză răsturnată, este, probabil, cea mai radicală fuziune în natură“ post-mioritică (sau neo-mioritică) din cele care ni s-a dat să le parcurgem în ultima vreme.

 

SCRIERI: Prunele electrice, pref. Dan-Silviu Boerescu, Timişoara, 1996; Cartea păcatelor, Timişoara, 1996; 10 legende ale bluesului, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997; Jertfă & Steag, Timişoara, 1999; Lia Mora, Bucureşti, 2001; Tunul filozoafei, pref. Al. Cistelecan, Iaşi, 2005.

 

 

REPERE BIBLIOGRAFICE:

Constantin Dram, Proza scurtă de la Tulcea la Galaţi, CL, 1996, 9; Horia Gârbea, Doi ochi albaştri, LCF, 1996, 32; Emil Mladin, Siliştea-Gumeşti fără Moromete, L, 1996, 39; Carmen Neamţu, Distileriile băşcăliei, CNT, 1996, 51-52; Alexandru Şipa, Bolnav de blues, „Actualitatea muzicală“, 1997, 11; Rodica Daghincescu, Traiectorii intestinale. Comunismul si bestialitatea, CL, 1997 , 4 ; Eugen Curta, O carte rară, VTRA, 1998, 7; Noemi Kosma, Bluesul A.K.A. mod de a trāi , VTRA, 1998, 7 ; Adrian Lăcătuş, Muică, suntem neam de ţuică, VTRA, 1998, 7; Al. Th. Ionescu, De la Găieşti la literatură. Fără retur‚ VTRA, 1998, 7 ; Valentin F. Mihăescu, Spovedania unui păcătos, „Azi-Literar“ [supliment al cotidianului „Azi“], 26 octombrie 1998; Dan Perşa, Jertfa si steag , TMS, 2000, 6; Tudor Cristea, Un roman remarcabil, „Litere“, 2001, 4; Cristina Ionică, Lia Mora, „Observator cultural“, 2001‚ 84; C. Rogozanu, Incest şi naratologie, RL, 2001, 30; Daniel Cristea-Enache‚ Doi ochi albaştri‚ ALA ‚ 2002 ‚ 605; Luca Piţu, Temele deocheate ale timpului nostru, Bucureşti, 2002, 170-176; Marius Chivu, Cum se dezbracă o femeie, RL, 2005, 19; Iulia Argint, Paideia, ALA, 2005, 767; Constantin Dram, Povestirile lui Dumitru Ungureanu, CL, 2005, 7; Adina Diniţoiu, Între doua ispite: textualism si poveste‚ „Observator cultural“, 2005‚ 37; Doris Mironescu, Oraşul Drăculeşti si demonii săi literari¸ „Suplimentul de cultură“‚ 2005, 45.

 

NICOLAE  BÂRNA, în Dicţionarul general al literaturii române, literele Ţ - Z - editor: Academia Română, 2009, Ed. Univers Enciclopedic

(versiune integrală)

 

 

 

 

 

 

Uniunea Scriitorilor Pitesti © 2015 Toate drepturile rezervate

We use cookies to improve our website. Cookies used for the essential operation of this site have already been set. For more information visit our Cookie policy. I accept cookies from this site. Agree