|
Despre proza autorului au scris:Gheorghe Grigurcu, Sorin Antohi, Ştefan Borbely, Alexandru Condeescu, Ioan Groşan, Ion Simuţ, Radu Călin Cristea, Elena Tacciu, Radu G.Ţeposu, Doina Diaconu, Nicolae Oprea, Ştefan Ion Ghilimescu, Mircea Moisa, Petre Ciobanu, Ioan Lascu, Victor Ştir, Sorin Vidan, Emil Albişor, Radu Aldulescu, Leonid Dragomir, Constantin Stana, Adrian Bucurescu, Mircea Stâncel, Marin Ioniţă, Dumitru Ungureanu, Virgil Diaconu, Constantin Dram, Emilian Marcu, Dan Perşa, Simona Fusaru, Gheorghe Truţă, Nicolae Coande, Amalia Constantinescu...
Referinţe critice:
* „Sub o formă aparent intimistă şi de o vagă oralitate a confesiunii, ascunzând o atentă orfevrerie a textului, Dumitru Augustin Doman reuşeşte un subtil şi sincer portret al prozatorului la tinereţe, interesant nu numai prin eroul prim-planurilor sale, dar şi – ca într-un elaborat cine-verite – prin scurtele secvenţe neostentativ realiste, surprinse în plan secund, fără farduri şi trucaje. Arta scrisului se dovedeşte contrapunctul vital a solitudinii şi derizoriului realului, iar trăirea întru literatură – atât prin lectură cât şi prin scriere – are funcţie compensatorie pentru acest autor format solitar, prin cultivarea obstinată a vocaţiei, nu după schema comună azi a studentului şcolit la teoriile textului şi pus apoi cu osârdie pe fabricat „literatură”. Remarcabil este că tânărul prozator nu-şi falsifică existenţa prin livresc ori prin filtrul virtualităţilor literare aplicat fiecărei întâmplări trăite spre a fi trasformate în vorbire, în scris, ci dimpotrivă, reuşeşte să confere discret evenimentelor interioare o dezarmantă naturaleţe, unde lectura unei cărţi, sensul unui film, consemnarea unei discuţii despre literatură sunt la fel de importante ca o întâmplare cotidiană, un fapt divers, o întâlnire de dragoste.”
ALEXANDRU CONDEESCU, 1985
* „Dumitru Augustin Doman îşi asumă cu umor „condiţia de outsider”, al unui narator blând-cârcotaş şi bun observator, ce nu împinge însă niciodată notaţia dincolo de graniţa sarcasmului. Scrise majoritatea la persoana întâi sau a doua, prozele sale impun un personaj uşor dezabuzat, uşor plictisit, aproape un jemenfichist dacă undeva, în colţul reginei, n-ar mai păstra un rest de candoare”.
IOAN GROŞAN, 1985
* „Dumitru Augustin Doman simte nevoia de a se delimita în interiorul acelei relaţii eu/lume pe care literatura o stabileşte chiar în punctul ei de pornire. Prozatorul o face prin monologuri adresate interlocutorului/cititor, întocminu-şi o fişă biografică însoţită de o permanentă, deşi inofensivă, autopersiflare într-un stil oral deseori familiar argotic”.
ELENA TACCIU, 1986
*„Mă pot lăuda că primele povestiri ale lui Doman le-am citit în urmă cu aproape treizeci de ani. Revin la literatura lui, citind Meseria de a muri, cu nostalgia dureroasă a unei tinereţi irosite prin nişte vremuri nu tocmai bune pentru literatură – debuturile colective, condiţionate ideologic, dificultatea apariţiilor în reviste etc. Poetica cehoviană a povestirilor din volum pare să ia seama de altfel de izul amărui al acelor vremuri combinate cu cele de azi. Ca şi în viaţă, tristeţea implicită a grotesc-derizoriului şi cotidianului mizer devine ingredientul de bază al autenticului. Câtă viaţă, atâta literatură şi tot aşa se întâmplă şi în jurnalul de aforisme care alternează cu povestirile din volum. Observaţiile au strălucire şi o luciditate cioraniană însoţită de depresia celor asemenea autorului, cu văzul enrom şi simţul monstruos. Nu mă joc cu vorbele spunând că Meseria de a muri e o carte mare care, prin tot ce conţine, vine în întâmpinarea acelui vers intrat în conştiinţa estetică a unei întregi literaturi: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”
RADU ALDULESCU, 2005
*„ Tonul blând, tuşa satirică, situaţia absurdă (Doman, autorul de articole este dat în judecată de două căţele, care şi câştigă procesul), te poartă pe-o potecă înşelătoare. Ai crede, sub pachetul de lecturi din Cehov, Harms, Ilf&Petrov, Hasek, Caragiale, Mazilu că e o simplă schiţă ce defineşte şi denudează o situaţie aberantă. Sau că e o miniatură de meseriaş extrem-oriental, ce închide o lume într-un bob de orez. Dar chinez, japonez sau vietnamez cu barbă aţi văzut dumneavoastră, boieri? Aşa că Doman, deşi procedează ca un ofevrier asiatic, tot din stirpea lui Cehov, Harms ori Hasek provine! Iar povestea amintită (un fapt real pentru autor) se constituie, pe ocolite şi fără fasoane, într-o ars poetica domană, recompensă pentru pierderi şi deranj...”
DUMITRU UNGUREANU, 2007
*„Tot nefirescu situaţiilor pe care le surprinde Doman sunt, raportate la democratura noastră, lucruri fireşti. El nu absurdizează socialul, pentru că el este deja absurdizat. Dar absurdizarea poate fi sesizată ca atare numai de cel care are simţul măsurii şi al moralităţii. Fără această colaborare între lumea pe dos prezentată de Doman şi lumea pe faţă din noi, ca lectori, absurdul nu ar căpăta vizibilitate. Vedem în Doman un portretist moralist vitriolant, care pune în pagină deriva morală a lumii. A lumii noastre de facerişti cu pile la primărie, de deputaţi înavuţiţi peste noapte, de parveniţi şi lingăi ai puterii în toate ipostazele ei. De multe ori, realitatea însăşi ne scrie cărţile. Doman a trecut pe curat această realitate şi i-a punctat contradicţiile într-o arhitectură a dezavuării subînţelese, care oferă sens grotescului şi absurdului din minunata lui patrie”.
VIRGIL DIACONU, 2007
“Dumitru Augustin Doman se prezintă în faţa morţii cu un aer degajat, mucalit, ostentativ plantat într-un mediu marginal pentru a desfide incognoscibila autoritate.(...) Intervine o complicată strategie de ocoluri, de aţâţări, de tergiversări şi confruntări, surogate ale implacabilului final, imposibil de descris post-factum. Moralistul – căci avem a face în persoana lui Dumitru Augustin Doman cu un moralist acut, speţă îndeajuns de rară în literele noastre actuale – apelează la înscenări, la tertipuri, adesea ludice care amână execuţia. Asemenea Şeherezadei, povesteşte fără încetare, cu nădejdea subliminală a unei salvări.”
GHEORGHE GRIGURCU
|
