Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Piteşti

Născut la 4 martie 1956, în satul Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa, fiul lui Andrei Ungureanu, muncitor electrician în industria petrolieră, şi al Ioanei Ungureanu, ţărancă, lucrătoare a pământului.
Urmează şcoala generală în comună, după care intră la liceul industrial energetic, în Bucureşti. Timp de trei ani, din cinci, este bibliotecarul liceului, semi-oficial, petrecând mai multe ore între rafturile cu cele 10.000 de cărţi decât la clasă. Atras în boema literară, frecventează - şi se formează ca scriitor în – cenaclurile vremii. La “Ienăchiţă Văcărescu” citeşte, în 1974 proza “Poştaşul”, pentru care culege următoarea “apreciere critică”: “Dintr-un kil de ţuică/Nu se-mbată Duică/Şi nici Dumitrescu/Nici Ticu Ionescu/Ce-o să facem, ghici/Când plecăm de-aici?” Însă în 1979, lectura prozei “Ţuică de prună” se lasă cu scandal şi delaţiune la organele de securitate – drept care va fi apărat de poetul (coordonator de cenaclu) Florin Mugur într-un articol din ziarul Scânteia. Cenaclul “3,14”, cu Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Grămescu, Gheorghe Neagu, Doina Popa, Cristian Şişman, Radu Stoenescu, Mircea Dobrovicescu este adevărata sa Şcoală de la Târgovişte, facultate de litere, doctorat şi alte forme oficiale de învăţământ, pentru care nu manifestă interes ori atracţie. În cenaclul “3,14”, ale cărui întruniri se ţineau prin subsoluri & mansarde citeşte în 1975 proza “44 de gherlani”, inclusă peste ani de Gheorghe Crăciun în antologia de la Ed. Paralela 45.
În 1975 “editează”, împreună cu Tomiţă Stoicuţ, coleg de clasă, ulterior redactor la diverse ziare de tranziţie, “revista de cultură” Adevărul, dactilografiată în cinci exemplare, fapt pentru care este anchetat, avertizat şi urmărit de organele vremii specializate în urmărirea celor care – cum se spunea în epocă – gândeau cu capetele proprii!
În 1976, octombrie, ia prima poziţie polemică în domeniul muzicii rock, expediind prin intermediul revistei Flacăra o “Scrisoare deschisă către Eugen Barbu”, în care ia apărarea formaţiei Phoenix, care fusese atacată de celebrul autor într-un articol din România liberă. Scrierea poate fi considerată “adevăratul debut” publicistic al lui D.U.
Între 1976-1978 face, la cerere, serviciul militar în marină, sperând că va avea ocazia să plece peste mări şi să rămână acolo. În loc să treacă anonim prin serviciu, se vede pus în fruntea plutoanelor, ca, fiindu-i ruşine, să nu dezerteze, cum făceau alţi camarazi (unii care luau cu ei şi iahtul lui N. Ceauşescu)! După serviciul militar, lucrează ca electrician într-o unitate a Sistemului Energetic Naţional din Găeşti, oraşul unde se stabileşte şi domiciliază până azi.
În 1981 este îndemnat de Florin Mugur, redactor la editura Cartea Românească, să-şi adune povestirile – niciuna publicată prin reviste! – pentru un volum de debut. Volumul primeşte aviz negativ, cu indicaţia specială de a fi eliminată povestirea “Ţuică de prună”. Întrucât nu vrea să-şi publice volumul fără acel text, D. U. renunţă să-l mai publice. Prin 1982 participă la câteva şedinţe ale cenaclului “Junimea”, unde citeşte fără succes 2 proze fals-fantastice, se alege cu muştruluiala desantiştilor şi cu un sfat competent de la Ov. S. Crohmălniceanu, a cărui ureche exersată depistase nota realistă a prozelor.  
Datorită prietenilor care lucrau în presă, a lui Constantin Stan îndeosebi, debutează în Scânteia tineretului cu publicistică, în mai 1983, şi cu proza “După avioane şi iepuri” (reluată în volumul de la Polirom, 2005) în Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului, în 6 noiembrie 1983. Beneficiază de prezentarea circumstanţială şi ofuscată a lui Alex, Ştefănescu, cel care mai tîrziu se va pronunţa vehement contra publicării cărţilor prezentatului său!
Până în 1990 va mai publica doar o proză, dar va câştiga (însă nu va ridica!) Premiul I la Matineul de proză “Mihail Sadoveanu”, organizat la Iaşi de criticul Val Condurache şi una din instituţiile vremii.  
După 1990 publică proză şi publicistică în Viaţa Românească, Vatra, Convorbiri literare, Luceafărul, Tomis, Calende, Litere, Contrapunct, artPanorama, Observator cultural, Argeş, Ex-Ponto, Suplimentul de Cultură  şi altele.
Cu pseudonimul M. V. Pop publică nenumărate articole despre muzica rock în reviste de specialitate ca Vox Pop-Rock, Rocker, Art & Roll, Sunete etc.

În anul 2000 se alătură criticului Tudor Cristea, fondând la Găeşti revista LITERE, primul număr fiind redactat-lucrat pe computerul personal. Ulterior, revista este preluată de editura Bibliotheca din Târgovişte, iar colaboratori de bază sunt Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, al căror elev D. U. se mândreşte a fi. Din 2006 este consilier la revista Argeş, ce apare – continuând vechea serie de sub directoratul lui Gh. Tomozei – la Piteşti. Din 2003, Dumitru Ungureanu este membru al Uniunii Scriitorilor Români, în filiala Piteşti.

Debutul în volum se petrece, conform cutumei instituită la Şcoala de la Târgovişte, la vârsta de 40 de ani, anume cu selecţia de povestiri: Prunele electrice, Ed. Marineasa, Timişoara, 1996.
Alte cărţi publicate:
Cartea păcatelor, roman, Ed. Marineasa, Timişoara, 1996
10 legende ale bluesului, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997
Jertfă & Steag, povestire, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999
Lia Mora, roman, Ed. Nemira, 2001
Tunul filozoafei, povestiri, Ed. Polirom, 2005
Alambicotheca, publicistica, Ed. Bibliotheca, Târgoviste, 2008

Texte (proze) în antologiile:
Chef cu femei urâte, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti, 1997
Iubiri subversive, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti,1998
Generaţia ’80 în proză scurtă, antologie de Gheorghe Crăciun & Viorel Marineasa, Ed. Paralela 45, 1998
Plaja nudiştilor, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti, 1999
Don Quijote, prostituata şi alte personaje, antologie de Dan-Silviu Boerescu, Ed. All, Bucureşti, 2000
Repetiţie fără orchestră, proză românească din mileniul III, Ed. Limes, 2004

Premii, nominalizări:
Premiul I la “Matineul de proză”, Iaşi, noiembrie 1989
Premiul "Mircea Nedelciu" al editurii Nemira, 1999.
Nominalizare la Premiul Asociaţiei Editorilor Români, 2001, pentru romanul Lia Mora.  
Premiul de proză al Uniunii Scriitorilor – filiala Piteşti, pe anul 2005, pentru volumul Tunul filozoafei.


Referinţe în dicţionarul bio-bibliografic Scriitori români din anii ’80 – ’90, volumul III, coordonat de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2001
Referinţe în dicţionarul Scriitori şi publicişti dâmboviţeni, autor Victor Petrescu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005

Referinţa de bază: ACADEMIA ROMÂNĂ - DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE, literele Ţ-Z, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009

UNGUREANU, Dumitru (4. III. 1956, în satul Cacova, comuna Morteni, j. Dâmboviţa), prozator. Este fiul Ioanei Ungureanu, ţărancă agricultoare, şi al lui Andrei Ungureanu, soţ al acesteia şi muncitor electrician în industria petrolieră. Urmează şcoala generală în comună, după care urmează, la Bucureşti, cursurile unui liceul industrial (specialitatea: energetică). După absolvirea liceului, face, la cerere, serviciul militar în marină (1976-1978), iar după serviciul militar, lucrează ca electrician într-o unitate a Sistemului Energetic Naţional din Găeşti, oraş în care se stabileşte şi în care locuieşte până în ziua de azi. Îndrăgostit de literatură, autoeducat şi, încă din adolescenţă, cultivat, în domeniul umanist, mult peste nivelul garantat de instituţiile de învăţământ pe care le-a frecventat (a fost, după propria lui mărturie, timp de trei ani, în mod semi-oficial, bibliotecarul liceului pe care l-a urmat, petrecând mai multe ore între rafturile cu cele 10 000 de cărţi decât la clasă), U. e atras de timpuriu de activitatea literară şi publicistică şi de ambianţa şi preocupările specifice lumii scriitoriceşti, dar şi, totodată, de cunoaşterea şi aprecierea „expertă“ a genurilor de muzică (pop, rock, blues) tolerate, dar nu foarte agreate de autorităţile totalitare. Două episoade biografice adolescentine sunt grăitoare: în 1975, încă elev, U. „editează“, împreună cu un coleg de clasă, Tomiţă Stoicuţ (ulterior redactor la diverse ziare de tranziţie), o „revistă de cultură“ botezată „Adevărul“, dactilografiată în cinci exemplare (procedând astfel, el se înscria, fără îndoială că fără să-şi dea seama, într-o adevărată tradiţie „târgovişteană“, cu manifestări intermitente, iniţiată de un Ion Heliade-Rădulescu şi continuată de Mircea Horia Simionescu şi camarazii săi, viitori reprezentanţi ai „Şcolii de la Târgovişte“, şi ei, la vremea lor, editori de publicaţii adolescentine „artizanale“, manuscrise), fapt pentru care este anchetat, avertizat şi urmărit de autorităţile vremii, şi tot în 1975 ia prima poziţie polemică în domeniul muzicii rock, expediind prin intermediul revistei „Flacăra“ o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu“ (în care ia apărarea formaţiei Phoenix, care fusese atacată de celebrul autor într-un articol din „România liberă“), text care poate fi considerat „adevăratul“ său debut publicistic.