Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Piteşti

Generaţia ’80 în câteva repere de cunoaştere

Generaţia ’80 este un concept apărut relativ târziu, în raport cu noua realitatea literară deja exprimată, care acoperă două realităţi artistice diferite, cu mult mai puţine convergenţe decât se acreditează. Ea asimilează în acelaşi întreg proza şi poezia autorilor apăruţi în jurul anilor 80, deşi actul de botez al optzecismului este aproape unanim recunoscut ca fiind “Desant ‘83”, antologia de proză coordonată de Ov.S. Crohmălniceanu a autorilor trecuţi prin cenaclul “Junimea”. Prefaţa nu reprezintă nici pe departe un manifest literar, profesorul Crohmălnicenau mulţumindu-se cu reliefarea a ceea ce aduce nou fiecare autor antologat în literatura epocii. Textul prezentat ca manifest de către cei trei Gheorghe –Iova, Ene, Crăciun –lui Matei Călinescu nu a apărut nici atunci, nici acum. Despre el, cei trei doar au făcut referire ori au povestit episodul întâlnirii lor cu profesorul şi criticul Matei Călinescu. Prefaţa lui Mircea Nedelciu la romanul său “Tratament fabulatoriu”, deşi teoretizantă,  face corp comun, în opinia mea, cu paginile romanului şi trebuie analizat strict în raport de întreaga construcţie romanescă nu ca manifest literar. Tot astfel trebuie percepute şi paginile teoretice ale lui Gheorghe Crăciun.
Revista “Vatra” îl numeşte pe Gheorghe Iova guru al generaţiei. Admirabil teoretician, Iova şi-a răspândit cu generozitate ideile iar mulţi şi le-au însuşit uitând a menţiona sursa. Un text însă al generaţiei, al numirii cu exactitate a ceea ce şi-a dorit însă generaţia sa, nu avem nici de la el. Ca şi în cazul lui Crăciun, demersul său teoretic se apleacă în primul rând asupra propriului text. Scrierea, de-scrierea, montarea, de- şi re-montarea, procesul şi actul, fragmentul şi întregul coexistă în “texte Iova” astfel încât este dificil să separi manifestul de aplicaţia sa practică.
În fine, receptarea critică a “Desantului” a fost cariată de politicile de grup (disputa roşilor de la “Luceafărul” contra albilor de la “România literară” face victime colaterale şi azi, după aproape trei decenii), de prudenţa necesară şi obligatorie în epocă şi de quasiimposibilitatea de a înţelege ce este cu adevărat cu această nouă generaţie din simpla parcurgere a unor texte, selectate –unele – doar pentru ca antologia “să treacă”. “Desant” a fost evaluat în interiorul canonului – literar -pe care îl nega, astfel încât creionul critic a subliniat numai ceea ce se supunea lui, ceea ce era în tradiţie şi nicidecum în ceea ce diferenţia. Lectura “Desantului” şi mai apoi a cărţilor publicate de desantişti a fost una de re-cunoaştere şi nu de cunoaştere. Multe dintre judecăţile de valoare sau prognozele din epocă sunt azi jenante prin oportunismul lor. Mai jenant este că ele se perpetuează devenind şabloane critice atunci când se scrie despre cărţile autorilor optzecişti.
Înţelegerea fenomenului trebuie să pornească de la noţiunea de text. Dar nu in sens tel-quell-ist să zicem ci într-un sens mult mai larg. ca tot ceea ce omenirea imprimă, a imprimat sau va imprima : de la bani la actul de naştere, de la procesul verbal la sonetele lui Shakespeare, de la textul administrativ la textul politic. Literatura este şi ea un text al lumii cu o valoare de întrebuinţare şi cu un cod instituţionalizat de descifrare. Valoarea de întrebuinţare conferă textului o acţiune de tip pragmatic, imediată sau mai depărtată. Din această perspectivă, putem înţelege că niciun text nu este o gratuitate, niciun text nu este inocent. Dimpotrivă, orice text este normativ. Controlul exercitat de către Putere asupra producerii de texte este un control al valorii de întrebuinţare (utilizare, îl numeşte Gheorghe Iova) prin transformarea lor în marfă. Ca şi în cazul generaţiei Neptun din Italia anilor 50, s-a pornit de la refuzul de a tipări, deci de a transforma scrisul, textul într-o marfă. Au fost dispute aprige la fiecare cedare/publicare fie în reviste, fie editorial. “Curtea de aer”, din volumul “Aventuri într-o curte interioară”, este o astfel de cedare prion oferirea de text care să aibă o altă valoare de întrebuinţare decât cea dorită de autorul său, Mircea Nedelciu. Din această perspectivă, întreaga producţie editorială din acea vreme era considerată a fi un compromis, literatura fiind o valoare adăugată puterii care folosea în scop propriu orice text tipărit.
Textul se delimita de literatură şi se opunea ei. Era vorba de o de-literaturizare prin atacul la câteva stereotipii care funcţionau atât în atitudinea faţă de literatură cât şi în practica ei, dar şi în evaluarea critică: literatura e subiect, scrisul are un autor impersonalizat, creaţia este inspiraţie şi are un ce inefabil, evaluarea se face în funcţie de genuri. Textul propunea : limbajul (într-o nouă sintaxă şi exonerat de servituţile “literaturizării”), fragmentul (şi fragmentarismul ca reacţia împotriva pre-semnificaţiilor) destructurarea (dreptul realităţii de a fi privită, percepută multiplu, nu mecanicist), autorul (actant al textului şi nu personaj al proprie-i ficţionalizări), abolirea genurilor. Raţiunile editoriale au pus etichete “proză scurtă”, “roman” pe primele cărţi ale acestor autori, iar critica le-a analizat conform etichetei. De aici, pedalarea excesivă, în comentariile critice, pe aspectele formale, acuza de “eseism”, de “teoretizări”, iritări în faţa intervenţiei directe a autorului în textul său şi mai ales a demontării mecanismului care produce textul, acuza feroce de lipsă de epic  Remarc că în decurs de 35-40 de ani, toate acuzele s-au convertit în calităţi la alţi autori decât la cei optzecişti şi s-au comunizat până într-acolo încât raportările istorico-literare sunt abolite şi considerate a fi inoperabile pentru că, aşa cum spunea un tânăr critic, “pe cine mai interesează ce-a fost înainte de ’89?”
Poezia asimilată optzecismului nu iese din canoanele de a face poezie, tocmai pentru că în teoria şi practica sa nu şi-a modificat atitudinea, nu a purces la o înnoire radicală ci s-a instalat, cu alte tehnici, alt limbaj, altă viziune în interiorul conceptului de poezie. Ea rămâne cantonată în principiul lui “ce spune” şi nu al unei transformări al lui “cum se spune” în semnificant.
Ideologic, “proza” –mă văd nevoit să pun ghilimele de rigoare - îşi află rădăcinile în mişcările studenţeşti ale lui ’68 (de la revolta împotriva lumii ca sistem, a satului global, a alienării fiinţei umane,  a rupturii dramatice între generaţii, a dezrădăcinării la centrarea pe redescoperirea corpului ) în timp ce poezia în mişcările hippies (abstragerea din mediul sufocant al oraşului şi al lumii tehnologizate, provizoratul ca libertate, arta străzii şi arta de stradă, transmiterea mesajului direct –cel mai adesea pus în muzică - nu mediat de carte).
În ciuda încercărilor repetate de a acredita noi şi noi generaţii, după ‘90 ele s-au succedat cam din zece în zece ani, fiecare critic cu ambiţie de lider decretându-se mentor al unei noi generaţii, ele nu sunt decât variante, explorării, diversităţi ale generaţiei ale singurei generaţii apărute în ultimii 50 de ani în literatura română = cea optzecistă.

(text ce trebuia citit la Colcoviul „Generaţia 80 la maturitate", dar autorul a... filmat!)

    Prima idee vizează aspectul „generaţionist”, să zic aşa. Prozele lui Nedelciu sunt material de studiu pentru specialişti. Se cunosc/ folosesc termenii „optzecist”, „textualist” sau „post-modern”. Dar mai există unul ce poate fi asociat acestor proze. Este acela de punk, împrumutat din domeniul muzical contemporan. La vremea când Nedelciu, Stan, Coşovei, Cărtărescu şi ceilalţi editau primele volume, se spunea despre ei că ar aparţine „generaţiei în blugi”. Dacă nu mă înşel, asta e o sintagmă proclamată de Adrian Păunescu, bardul oficial care vrea să confişte valul înnoitor pentru scopuri ce nu le mai pomenesc. Figura îi reuşise înainte cu un deceniu, când mişcarea rock-folk românească fusese transformată, cu complicitatea „din interior” a lui Florian Pittiş, Nicu Covaci şi alţii, în „muzica tânără” de la „ceaceacul Flacăra”.
    La insistentele chemări oficioase, tip „te salut, generaţie în blugi”, Traian T. Coşovei a răspuns cu „generaţia în catifea reiată”, purtând şi un costum adecvat. „Catifeaua reiată” e alt termen generic pentru mişcarea punk din Occident, ce adoptase materialul ca să se delimiteze faţă de mentalitatea şi blugii rockerilor mai vârstnici. N-a fost o textilă gen uniformă obligatorie. Mulţi dintre punkeri purtau sacouri de stofă sau costume. Punkerii au rămas în mentalul colectiv ca tipi cu părul creastă, vopseli stridente, capse în urechi, belciuge în nas. Total fals. Aceste abţibilduri s-au impus ulterior, când punkul devenise modă şi, abandonat de cei care stârniseră valul, încăpuse în gheara show-biz-ului. Accesoriul vestimentar ce defineşte mai bine generaţia 80 punk e geaca de „scai”, o imitaţie de piele, o „foaie de ceapă”, ieftină, pentru că purtătorul n-avea bani să-şi cumpere una de piele autentică. (Şi cum să aibă, când trăia, ca Mircea Nedelciu, la periferia sau în subsolul societăţii?) Iar Mircea, ca şi alţii – vezi fotografia de la Buzău în Generaţia 80 în proză scurtă (Ed. Paralela 45, 1998) – purta geacă de „foaie de ceapă” (apud Gh. Crăciun) pe vremea când asta era considerată o sfidare la adresa orânduirii socialiste.
    Hainele pot configura o estetică, dar nu hainele încadrează purtătorii lor în curentul punk. Într-un interviu, Mircea Nedelciu se declara 68-ist. Dar el debutează în 1977, în toiul furiei punk ce-a răsturnat multe în Occident. Răscolirea era atât de amplă încât se scria contra mişcării până şi în ziarul Scânteia, organ al CC al PCR! Atmosfera timpului, se înţelege, depăşea graniţele, oricât se împotrivea „partidul”. Textele lui Nedelciu, ca şi ale altora, prindeau schimbarea din aer. Şi lansau o nouă estetică, una a realului în priză directă, a eficienţei imediate (money, show, go – este deviza generaţiei punk), a preciziei, a stilului ingineresc – faimoasa inginerie textuală –, a umorului autentic şi (auto)parodiei demistificatoare.
     Cărţile lui Mircea Nedelciu sunt structurate similar cu filmul regizat de Julian Temple în 1982, The Great Rock’n’Roll Swindle, pe un scenariu ce are drept linie principală cariera fulminantă a grupului Sex Pistols. Acest film e tot ce-a dat mai bun punkul, şi poate nu-i o coincidenţă că de la început se face trimitere la (epoca lui) Tristram Shandy. Există o serie de procedee artistice patentate de Sterne, pe care le găsim şi în paginile lui Nedelciu, şi în film, programatic asumate. Text în text la Mircea este film în film la Temple; secvenţele live din concertele Sex Pistols au echivalent în proză celebrele „transmisiuni în direct”; desenele animate din peliculă pot fi minunatele proze rimate de la Mircea; reclamele cu produse marca Sex Pistols & co. incluse în film seamănă pasajelelor autoreferenţiale din Zmeura de câmpie sau Tratament fabulatoriu; Cronicile receptării din SLAST, transpuse în roman sub formă de scrisori către profesorul Valedulcean (o critică aplicată la societatea consumistă; iar anagrama la consumistă = comuniSStă!), se văd în film ca texte ale lui Malcolm McLaren despre cum se face o formaţie cu care să iei banii burtă-verzimii; jocul de-a scriitura, care se constituie în scriitură de sine stătătoare la Mircea (şi la mulţi din seria inaugurată de el), îl găsim în film ca joc de-a star-sistemul parodiat şi subminat de sex-pistolari. Şi finalul filmului, luat în priză directă din viaţa reală – cu Sid şi prietena sa striviţi de acelaşi sistem – îl întâlnim în chiar destinul lui Mircea, care este devorat de scriitură (Sorin Preda a sesizat analogia tulburătoare dintre o proză a lui Mircea şi tragedia ultimilor săi ani). Cât despre compoziţia în echipă – gen de creaţie frecvent în rock – să nu uităm Femeia în roşu, roman la şase mâini, succes de tip multimedia (carte, film, poate audio-book).
    
    În fine, ar fi de discutat „descendenţa” lui Mircea Nedelciu şi a Generaţiei 80. E prematur a vorbi despre aşa ceva? Cred că nu, câtă vreme câţiva dintre prozatorii „nouăzecişti” recunosc influenţa stilistică a lui Nedelciu. Nu înşir nume. Personal, ştiu trei-patru foarte dotaţi scriitori care mi-au mărturisit impresia puternică generată de lectura Zmeurei... sau Amendamentului... De la impresie la influenţă, distanţa nu-i chiar atât de lungă. Nici cât aceea dintre o femeie ascunsă şi un bărbat căsătorit, ce umblă craun ca un înger încălecat şi execută o sonată din acordeon la un chef cu femei urâte, demn subiect cu titlu neprecizat pentru o carte a păcatelor unei (alte) generaţii...

(Fragment dintr-un articol publicat în iunie 2000, Observator cultural)