Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Piteşti

Oana Rusu: ,, Volumul Magdei Grigore se circumscrie […] căutării sacrului, sinteză de blagianism şi mitologic specific lui Doinaş, aduce un suflu nou în tratarea temei căutătorului de divinitate prin identificare progresivă a eului în derivă identitară cu personajul mitologic al lui Parsifal, căutătorul Graalului. Simbolistica personajului e îmbogăţită prin imaginile drumului spinos in căutarea cuvântului primordial, a structurilor esenţiale ascunse sub straturile haotice ale lumii lipsite de spirit, pentru găsirea originii lumilor multiplicate monstrous, ale lumilor ,,crescute” unele peste altele”. Vânătoarea de sacru devine vânătoare a cuvântului primordial: ,,să vânezi cuvântul dintâi, cuvântul celest”. Căutarea e însă împiedicată de obstacolele lumii cotidiene, dar şi de deschiderea lumilor la infinit, deschidere provocată de căutarea neobosită, frumoasă metaforă pentru perpetuarea la infinit a încercărilor de regăşire a primordialităţii. Vocaţia drumului şi a descifrării se hrăneşte chiar din lumea din care a pierit sacrul, exerciţiul căutării transformându-se în neostoită încercare de a-şi apropia această lume, care conţine subliminal semnele şi urmele divinului […] …volumul surprinde prin această identificare identitară concepută ca evadare din angoasa existenţială a absenţei sacrului şi prin noutatea imaginilor care reconstruiesc inedit spaţiul şi timpul, dar mai ales convergenţa dintre timpul legendar şi cel al prezentului”…

Radu Cange : Magda Grigore scrie o poezie inspirată, cultă, cu destule întrebări, care de care mai interesante...[...]. Avem nevoie de indivizi pregătiţi care privesc cu seriozitate harul şi care, pe deasupra, îşi dublează talentul cu o solidă cultură. Avem în faţa productele unui asemenea exemplar şi, aceasta şi-a găsit, în închipuitul dialog cu Parsifal, Graalul poeziei.

Obsedată de sacralitate – poate, într-un fel, locuind în ea, poeta spune: ,,Va mai îngădui Dumnezeu/ ca el să se întoarcă acasă/ din lumea hoinară/ schimbându-se în alta mereu -/ sau casa aceasta e şubredă/ şi plină de minciună,/ iar golul scurmă în tăcere pereţii”.

Întrebarea, cunoaşterea de sine, cunoaşterea prin celălalt sunt teme majore ale poeziei Magdei Grigore. La un moment dat, poeta nu mai este femeie, ci Femeia – aceea care simte: ,,Mângâierea ţi-e ca nisipul de râu/ alunecând de-a lungul/ secolelor mele de femeie continuă.” – metaforă cuprinsă parcă în textile biblice. Realizarea lui Parsifal ar fi, pe de o parte, în găsirea Graalului, însuşi realizarea poetei în poezie, iar pe de altă parte, aşteptarea ca împlinire. Discursul poetic este la ştachetă înaltă, poeta nu coboară inspiraţia sau, cu alte cuvinte, probabil că numai poemele izbutite au fost inserate în volum. Pe măsură ce înaintezi în poem şi în înţelesul lui, satisfacţia spirituală este deplină.

 Nicolae Oprea: „ Poeta cu vârstă incertă mizează mai mult pe atributele sensibilităţii (feminine) decât pe imaginarul şocant şi pe un discurs irizat de ironie sau livresc. Întrucât poemele sale încrustate cu dileme existenţiale transmit un fior autentic, în măsura în care „sufletul” devine emblemă a confesiunii lirice. Un noian de căutări tensionate, eşecuri, incertitudini şi ezitări (în enunţul poetei: „ezitări hamletiene”) marchează pendularea între concret şi abstract. Motivul ordonator devine astfel drumul cu dublu sens: ucenicie, călătorie iniţiatică sau rătăcire în labirint în căutarea identităţii, a eului profund. O fiinţă visătoare încearcă să menţină echilibrul între real şi ireal sub auspiciile lucidităţii care tinde să anihileze sentimentul, într-un gen de melancolie strunită prin intermediul expresiei căutate”.

 

Mircea Bârsilă: ,,Poeta a evoluat de la un volum la altul sub ambele aspecte: cel stilistic şi cel al imaginarului. De la poezia cuminte din primele două volume, o poezie marcată de o concepţie indecisă asupra poeziei şi care nu anticipa saltul valoric realizat în Identitate de tranzit, Magda Grigore a trecut la formulă lirică nouă. De data aceasta atitudinea faţă de actul liric este întru totul actuală, iar discursul a dobândit o autentică forţă lirică şi o pregnanţă remarcabilă (cronologic, poeta face din ultimul val al generaţiei `80) […]…poeta  îşi ordonează  mesajul pe principiul „ căii de mijloc” al poeziei moderne, dezinteresată de facilele soluţii şocante de limbaj şi, deopotrivă, de agasantele exhibiţionisme specifice  modernismului ca forţă extremă – şi chiar caricaturală – a modernităţii în poezie. Ceea ce o interesează, în primul rând, vizează armonizarea gândului (a stării) cu expresia, iar acest lucru se realizează în termenii unui discurs temperat (echilibrat), a cărui ţesătură transcrie o minuţioasă stare de nelinişte care oscilează între resemnare şi insurgenţă”.

 

Mircea Petean: „ Căutare, o neostoită căutare a luminii rădăcinilor lumii este poezia Magdei Grigore. Invocarea lui Parsifal devine o tentativă de refacere, de recompunere şi, în final, de identificare cu legendarul căutător al Sfântului Graal, perceput ca mijloc ideal de atingere a grundului de sacralitate al acestei lumi cu totul lipsite de har. E, în fond, o temerară tentativă de refacere a unităţii, plenitudinii şi armoniei primordiale. Regimul nocturn în care se desfăşoară ea este în deplin acord cu muzicalitatea grav[, profundă a rostirii oraculare”.

 

Dumitru M. Ion: „ De la bun început trebuie să spunem că poezia Magdei Grigore e a unui poet împlinit; şi, pentru a salva fraza de la banalitate, să adăugăm că, lecturându-i versurile, ochiul ni s-a îmbuibat de imagini ce se reţin parcă fără nici un efort; periplul, turistic în sine, se transformă fără voie în încântare; de remarcat aici ştiinţa organizării versului, cenzurarea abia simţită a fluxului inspiraţiei, responsabilitatea în faţa uneltelor. Interesantă e senzaţia rămasă după lectură: poeziile Magdei Grigore nu cad mai niciodată sub incidenţa calmului plat; e un semn nu numai al harului, ci şi al disciplinei de creaţie. Am putea cita, pentru a ne arăta „pe faţă” încântarea, poezii întregi.[…] Măsura e cuvântul de ordine în tot ce întreprinde Magda Grigore; din această îngemănare între pasiune şi farmecul ei măsurat se nasc, cu străluciri bruşte, poeme….[…] Magda Grigore este o poetă care are deja un timbru personal, fraza lirică, muzicalitatea ei au ceva de veşmânt de sărbătoare; dramatismul e al unui trup fragil ce vibrează sub acest veşmânt”.

Niculina Oprea: „ Magda Grigore este o poetă a stărilor interioare.[…]…defineşte anumite stări cu o nonşalanţă surprinzătoare, dar şi cu multă siguranţă, stări pe care le-am întâlnit şi în poezia Ioanei Dinulescu. Poeta spune: ,,Singurătate / înseamnă a te uni cu nimicul, / a creşte cu hrana pustiei, / a locui într-o spaimă continuă. / Singurătatea e casa adumbrită / a omenescului. Pământul sterp şi disperat / al condiţiei umane, amestec / plămădit din moarte şi viaţă. // Din ce în ce mai greu de îndurat, / ea te înfruntă într-o zi / ca un destin complet. / Singurătatea e o greşeală originară, / o perpetuă izgonire din grădinile paradisului, / din adăposturile fertilităţii, / o uscăciune a ochilor interiori / care eşuează contemplând raiul. / Singurătate înseamnă a te uni / cu nimicul…” (In nuce) Identitate de tranzit este o călătorie printr-un univers poetic încărcat de angoase şi de nelinişti, de întrebări fără un răspuns uşor de anticipat şi concluzii care-ţi taie respiraţia: „Întortocheat, geometrizat / - ispitit de ilimitate -, / labirintul constitutiv e deja trasat. / Orizontalizăm. Născuţi cu respiraţii / centrifugale. / Înaintarea devine doar un pretext / al îndepărtării de centrul / pe care nu=l putem supune. Inima / e chiar lampa neîncrederii / cu care ne mişcăm / sub lumina malignă. Orizontalizăm / ca fluturii orbi în transcendenţă. / Cu presiunea unui instinct / de căutare perpetuă în devălmăşie / prin insolenţa vremii.” (Labirintul constitutiv).”

Victor Sterom: ,, Crescută în cultul disciplinei verbale, a prozodiei cuvântului şi implicit a versului de mare fluenţă – mai mult entazică decât extazică – poeta Magda Grigore se dovedeşte a fi o virtuoasă a expresiei lirice, aflându-se, ca orice creator de frumos, într-un ,,proces” continuu de mântuire prin cunoaştere şi purificare cu sine însăşi. Ridicarea mărturisirilor la rang de stil – capabil să fixeze atenţia – reprezintă structural opţiunea etică şi estetică în acelaşi timp. Semnul întru nevoia psihologică de comunicare devine amplu în adâncimea sufletului şi a minţii poetei şi stă faţă în faţă cu voluptatea autooglindirii: «Din cimitire mormintele se scurg mai adânc,/ în pământul lacom să facă loc/ altor generaţii/ pregătite într-un timp prea scurt/ pentru pelerinajul fără garanţii/ în lumea de dincolo./ Acest ultimo pas curajos,/ aceasta ultima alegere/ în care te răzbuni pe tine însuţi/ crezând în ceea ce faci,/ e stigma absurdului, jocul de neînţeles,/ himera fiinţei tale, bucata de pământ/ fisurată, pe negândite, de apele lumii/ care pe nimeni n-au adus înapoi»”.