Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Piteşti

BIOGRAFIE
Poeta Nicoleta Popa s-a născut la 6 decembrie 1973, în Piteşti. A absolvit Facultatea de Ştiinte Administrative şi ale Comunicării din cadrul Universităţii Constantin Brâncoveanu - Piteşti cu o teză despre Emil Cioran. Este membră a U.S.R.
Între anii 1992 - 1994 a audiat (fără a fi studentă) cursurile profesorilor: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Nicolae Manolescu. În aceeaşi perioada a colaborat la ziarul „Ora”. A mai colaborat la revistele: Calende, Argeş, Contrapunct, Interval.
A publicat, pâna acum, volumele: Autorul este plecat în week-end (Editura Calende, Piteşti, 1997) şi Egoismul de rigoare (Editura Paralela 45, 2001). Versurile ei au mai apărut în volumele colective : Urmaşele lui Novalis (Editura Bărbulescu, Munchen, 1999) şi Arheologie generală (Editura Paralela 45, 2000);

Titluri noi:

Animal de povara (Ed. Paralela 45, 2007) (Premiul de poezie al Filialei USR - Pitesti);

Fragmente din inima mea (Ed. Brumar, 2009).

REFERINŢE CRITICE (PREZENTĂRI)
Traian T. Coşovei:
Un discurs poetic atent elaborat, rafinat, elegant dar profund în arabescul caligrafiei textuale – iată cum se prezintă poezia Nicoletei Popa, autoare a trei volume de versuri: Autorul este plecat în week-end, 1997, Egoismul de rigoare, 2001 şi Animal de povară, volum în curs de apariţie.
Poezia Nicoletei Popa este sugestivă, de o discursivitate bine temperată de aerul elegiac. O poezia care nu respinge accentele postmoderne, dar care se dovedeşte reflexivă şi meditativă.
Ceea ce este mai important în această poezie este faptul că tânăra autoare comunică, rosteşte nişte adevăruri interioare tulburătoare care sunt chiar adevărurile Poetului, conturul său sensibil într-o lume globalizată, indiferentă, grăbită, pândită la tot pasul de false iluzii şi închipuiţi idoli.
În această lume, versurile Nicoletei Popa au sunetul autenticităţii.

Despre volumul Animal de povară-
Robert Şerban:
Animalul ăsta de hârtie e blând, inofensiv, drăguţel şi blajin. Însă dacă îi deschizi copertele, o gură enormă, „îmbrăcată” în dinţi-fierăstrău, se deschide brusc, te prinde, te hăpăie şi te toacă fără milă. Apoi, animalul te linge de sânge, prietenos, cu limba lui rece şi uscată. După ce îţi revii, te poţi apuca de... relectură. Fiindcă poezia Nicoletei Popa nu este o povară şi merită să-i simţi dinţii.
           
    Ioan Buteanu:
Despre poezia din cartea asta: existentiala (cu scoala facuta la optzecisti), psihologica, "istericoid"-senzuala, "istericoid"-trista, curajoasa in a trinti uneori vorbele, cam uniforma ca atitudine si usor de detectat ca loc de unde vine poezia (tocmai fiindca e psihologica), uneori cu rezolvari banale (chiar finalul ultimei poezii). Ai un stil al tau si, la nivelul la care se scrie in Romania acum, e, fara discutie, peste medie. Am citit-o cu destula placere

Poverile poeziei


Debutul Nicoletei Popa – Autorul este plecat în week-end Editura Calende 1997, mă incită să insist puţin asupra perioadei şi împrejurărilor în care s-a petrecut. Ca şi subsemnatul, autoarea e nouăzecistă. Face parte adică din ultima generaţie-grup literar percepută ca atare, înaintea diluării aproape complete a conceptului în apele vremurilor ce aveau să vină, în virtutea unei inerţii egolatre-înfricoşate preluată de la predecesorii lor optzecişti – noi suntem noi şi împreună vom reuşi…Nouăzeciştii au fost totodată primii care au scris şi au publicat în regim de libertate deplină, după aproape cincizeci de ani de mutilări, zbateri, contorsionări de tot felul, impuse sau induse de ceea ce s-a numit cenzură ideologică.
E bine de amintit aici că a existat şi un critic al nouăzeciştilor, pe numele său Dan Silviu Boerescu, în buna tradiţie a optzecistilor care-l aveau pe Ion Bogdan Lefter. Oricum, ambii au plecat în week-end cu mult înaintea celor mai grăbiţi autori din respectivele generaţii literare, pe spinarea cărora au încercat să-şi construiască opera. S-au lăsat păgubaşi – pentru ei timpul n-a mai avut răbdare, aşa cum avusese pentru Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, iar de-acum toţi începuseră să intuiască dincotro bat vânturile politicilor literare. Mai ales pentru critici, literatura, comentariul aplicat şi discernerea valorii, deveniseră ceva mai puţin decât nişte activităţi de week-end. Asta în vreme ce pe scriitori îi mai vedeai când şi când suflecându-şi mânecile pentru a se lăsa posedaţi de vocaţie. Am spus şi nu scap nici un prilej s-o repet: scrisul literaturii propriu-zise (spre deosebire de comentariul literar sau alte specii jurnalistice) e mai mult decât o profesie sau un mod de a accede la o carieră, dat fiind că ţine de vocaţie, o stare care implică în mod misterios dragostea. Poetul şi poezia pot exista şi-şi pot realiza menirea, independent de cititorul mai mult sau mai puţin avizat dispus să-l comenteze şi eventual să-l valorifice public, care ar fi critical.
Nu ştiu care o fi fost relaţia lui Dan Silviu Boerescu cu poezia nouăzecistei Nicoleta Popa, dar e bine să punctăm aici ceea ce o Istorie a Literaturii Române în regim de libertate va consemna probabil cândva mai amplu: la trei ani de la debutul poetei Nicoleta Popa, criticul generaţiei literare din care făcea parte a avut abilitatea de a renunţa definitiv şi irevocabil la literatură, pentru a-şi dedica viaţa unor funcţii precum director de imagine la trustul MediaPRO sau director al revistei Play-Boy şi unui salariu bătând spre două mii de euro…Un tip realist şi bun familist, ma rog, oricine în locul lui ar fi procedat aşa, şi totuşi. Ce aş vrea să arăt aici, prevalându-mă de Nicoleta Popa şi evoluţia poeziei ei într-un al treilea volum, Animal de povară, venind după Egoismul de rigoare, ed. Paralela 45, 2001, e că unii dintre cei care au intrat în literatură în anii 90, n-au dat curs chiar tuturor ispitelor extraliterare şi s-au întors periodic din week-end pentru a scrie...
Altminteri, Animal de povară bine definită din punct de vedere erotic-sentimental-existenţial al Nicoletei Popa ştie să facă multe,dar mai ales sa-şi spună povestea de pe o poziţie detaşat-ironică amintind de un optzecism târziu care şi-a călcat în picioare tabuu-rile, care valorifică ludicul potenţând tensiunea dramatică.Visul se varsă în coşmar depănând povestea vieţii de zi cu zi, în care cotidianul banal îşi relevă statutul de miracol: „născusem şi îmi venea să vomit/ să mor şi să îmi coasă pântecele/ mamifere preistorice/ ce ştiu bărbaţii despre durere?/ eroi morţi în lupte închipuite/ imaginez un taur cu penisul tăiat/ la naşterea monştrilor erotici/ imaginez viaţa ca pe un robinet/ din care curge sânge/ şi din când în când/ câte o placentă înverzită/ imaginez tristeţea ca pe cea mai/ bizară partidă de sex/ să te naşti mereu din cele mai/ neânsemnate discuţii/ să pari interesat/ de fapt să mori sub apăsarea/ propriei dureri/ şi să ţi se pară o nimica toată/ suprarealismul/ să te joci şi să faci pe alţii să creadă/ că eşti geniu/ să nu ştii şi să nu vrei să ştii”.  
Maturitatea artistică a autoarei pare să tragă după sine maturitatea propriu-zisă a personajului poetic feminin, care-şi asumă condiţia ca pe o povară strivitoare cel mai adesea, dar nu lipsită de o anume dulceaţă care pare să prevadă declinul, o alunecare ca o pierdere şi deopotrivă un câştig. Vocaţia de mamă şi curvă a animalului de povară feminin impun limitele fiziologice-existenţiale între care acesta se zbate vrând să evadeze. Este sugerată descinderea erotismului din instinctul perpetuării speciei (omul e un tub digestiv cu funcţii sexuale, când e separat de logos şi de predispoziţiile sale artistice) propriu animalului, care odată împovărat se domesticeşte şi eventual se umanizează, preluând bucăţi tot mai mari din karma stăpânului care-l hrăneşte şi pe care îl slujeşte...Bineînţeles că poeta nu s-a gândit la astfel de lucruri când a scris, şi totuşi o văd mergând şi mai în adânc în puseurile personajului poetic de a-şi reprima instinctul perpetuării, dând să se retragă in vegetal şi mineral: „deodată am simţit că înmuguresc/ ochii mi s-au deschis/ sub pământ era linişte şi frumos/ oamenii se iubeau cu măsură/ mergeau la lucru dimineaţa/ seara se uitau la televizor/ făceau şi copii cu ochi transparenţi/ şi picioare de plumb/ aveau  un parc în care se plimbau în week-end/ făceau grătare cu ierburi otrăvitoare/ aveau un trai potrivit firii lor/ creşteau uneori aripi din ei/ bune de scormonit pământul/ căci cer nu era/ se mândreau cu miriştile făcute astfel/ era şi un concurs/ se plătea în mii de rugăciuni/ pentru o pereche de aripi mai bune/ femeile obosite de naşteri/ nu se bucurau de acest privilegiu/ le creşteau capete de câini,/ priveau de pe margine/ cum bărbaţii lor cu aripi/ răscoleau pământul// practicam tăcerea pietrei/ nu încercam să mă nasc din ea...” Astfel se naşte poezia din nostalgia dureroasă a unei lumi paralele, bănuită mai bună decât cea care ne-a fost dată, de un suprarealism benign. Când nu mai are argumente pentru atrocităţile realului, personajul poetic se retrage în copaci, pietre şi sub pământ într-o suprarealitate ajustată, nedureroasă.
Durerea este totuşi în permanenţă invocată, chemată şi deopotrivă alungată de-a lungul poemului-fluviu revărsându-se pentru a aduna laolaltă componente-detalii ale poveştii animalului de povară. Revine în câteva rânduri un leit-motiv straniu, al nostalgiei unei inocenţe pierdute: „noi la poarta doamnei marinescu/ promiţându-ne prietenie veşnică”. Aflăm mai încolo cum s-a ales praful de această prietenie: „tu eşti cel de care am nevoie/ pentru ca terapia să fie contină/ şi oamenii să se bucure şi să se minuneze/ ascultăm împreună muzica pizdei/ şi a ...păpuşică mişcă-te mai bine„.
Terapia are desigur şi perioadele ei de discontinuitate şi disconfort, ca un revers al medaliei, care dă pregnanţă şi rotunjime întregii poetice. Erotismul e ceva mai mult decât un pretext al tristeţii. E motivaţia dintâi a continuităţii: personajul poetic feminin e un mamifer condamnat să nască pui vii în care să investească sentimente, trăgând speranţe la oarece profit, tributar iarăşi tristeţii, prin care i se oferă cititorului un final deschis şi închis deopotrivă. Animalul de povară se întoarce la jugul său şi la poverile din ce în ce mai grele: „ştiu, sunt vulgară/ şi nimic feminin/ n-ar mai putea/ exista în mine.//ridică mobilă,/ ridică moloz,/ ridică spaimă,/ ridică suferinţă.// un animal care zbiară/ în puţinele clipe de singurătate pe care le are./ da, asta sunt/ un animal de povară” etc...
Ingenioasă  invenţia acestui animal de povară. Disponibilitatea şi tenacitatea nouăzecistei Nicoleta Popa în a-şi duce mai departe povara poeziei, îmi dau motive să sper că vor veni vremuri mai bune pentru scriitorul român şi literatura sa.